"The Secret beyond the school doors"[Finalizata]

24.

M-am asezat la locul meu, asteptand ca doctorul sa iasa acolo, si sa primim o veste buna.

Dupa cateva minute bune, din salon iesi acelasu doctor de mai devreme. M-am ridicat imediat de pe scaun, ducandu-ma la el.

-Deci, ce s-a intamplat? a intrebat Laurie.

Doctorul si-a ridicat privirea din foi, uitandu-se la fiecare.

-Care ii este cea mai apropiata ruda? a intrebat.

Ne-am uitat unul la altul, schimband priviri si ridicand din umeri.

-Niciunul, a raspuns Hughes.

-Parintii lui? a intrebat din nou.

-Nu are, am raspuns, ceilalti uitandu-se mirati la mine.

-Cine ii cel mai apropiat prieten? a intrebat a treia oara.

Toti ne-am uitat la Hughes.

-Riza. a raspuns.

-Megan, am zis fara sa gandesc, ce-i drept.

-Laurie, a strigat bruneta.

Roscata nu zise nimic, ci doar facu un pas in fata, toti uitandu-ne la ea.

-Am inteles. Domnisoara, vin-o cu mine, mormaii doctorul.

-Si starea lui Roy? am intrebat.

Acesta se uita lung la mine.

-Roy? a intrebat confuz.

Toti am dat din cap, in semn ca da.

-Cel din al carui salon ati iesit, a zis Hughes.

Doctorul isi duse o mana la frunte, dand de inteles ca ceva s-a intamplat.

-Imi pare foarte rau, dar cred ca s-a facut o confuzie. Nu pacientul din acest salon a murit, ci din alt salon. De aceea vroiam sa o iau pe d-soara, pentru a semna fisa de externare. Imi pare nespus de rau, a zis doctorul, cerandu-si scuze pentru greseala.

-Nu este nimic. Acum ne bucuram ca este in viata. Dar cum se simte? a intrebat Laurie.

-Inca este in coma. Acum ma scuzati.

Doctorul urmat de asistenta, plecara, noi ramanand confuzi si tristi in acelas timp.

-Riza, ma striga Megan.

M-am intors spre ea.

-Ce este? am intrebat-o.

-Tu te-ai uitat in oglinda in ultimele doua zile? Uita-te cum arati. Esti palida, si se vede clarca esti foarte obosita, spuse Megan suparata, luandu-ma de mana, tarandu-ma pana aproape de scari.

-Unde mergem? am intrebat.

-Acasa la tine, trebuie sa iti lasi bagajul, + ca ai nevoie de o baie, si trebuie sa mananci ceva. Nu poti sta asa, ma certa Megan, coborand scarile, continuand sa ma traga dupa ea.

Intr-un fel avea dreptate. Chiar nu ma simteam okay. Dar am ramas aici pentru el, si nici ca mi-a pasat cum sunt, atata timp cat sunt cu el, asa cum pot. Imi e de ajuns ca l-am facut sa sufere mai mult, sau mai putin.

Am iesit din spital, urcandu-ne amandoua in masina mea.

-Conduci tu? am intrebat-o.

Ea aproba din cap, bagand cheia in contact, si motorul incepand sa porneasca.

Dupa un drum de cateva minute, ajunsesem in fata blocului unde locuiesc. Am coborat amandoua din masina, intrand rapid in bloc, si mai pe urma in apartamentul meu.

Totul era asa cum am lasat. Nimic neschimbat, totul neatins. Ce bine e sa te intorci acasa.

M-am trantit pe canapea, descultandu-ma de pantofii de culoare neagra. Mi-am inchis ochii, lasandu-mi corpul sa se relaxeze pe canapeaua alba din piele.

Cu toata agitatia asta, uitasem sa-l mai sun pe Dane si sa-i spun ca am ajuns in siguranta.

Mi-am deschis ochii, cautand cu privires geanta de aceeasi culoare ca si pantofii. Ma gandeam ca am uitat-o in masina. Dar cand m-am uitat mai atent pe langa mine, am zarit-o. Am luat-o imediat in maini, scotand telefonul din ea. L-am deblocat, cautand numarul lui Dane prin agenda. In living venira si Megan, care se uita curioasa la mine, in timp ce eu duceam telefonul la ureche, asteptand ca Dane sa raspunda.

-Alo, s-a auzit vocea lui usor ragusita.

-Dane, ce faci? l-am intrebat.

-Riza? Wow, credeam ca nu o sa ma mai suni. Cum esti? Ai ajuns in Londra? intreba Dane dintr-un foc.

Am chicotit in sinea mea.

-Sunt bine. Da, am ajuns de ieri, ii raspund.

Am putut auzi prin telefon, cum acesta rasufla usurat.

-Cum e mama ta? ma intreba.

Am inghitit in sec, uitand complet de minciuna pe care i-am spus-o lui Dane.

-E mai bine acum. Tocmai ce am venit de la spital.

-Ma bucur mult, Riza. Mai vorbim, te sun eu cand pot, a spus Dane, apoi mi-a inchis brusc.

-I-ai spus de Roy? m-a intrebat Megan, imediat cum am inchis apelul.

M-am uitat la ea, privirea cazandu-mi pe ceasca pe care o tinea intr-una din maini.

-Nu..nu de el. I-am spus ca mama e bolnava, am spus.

Megan se aseza langa mine pe canapea, dandu-mi cana de culoare albastra.

-Dar cine era? intreba bruneta.

-E Dane, un coleg de lucru din New York, suier.

*

Dupa cateva ore in care m-am odihnit, si pus ordine in ganduri, m-am intors la spital cu speranta ca Roy s-a trezit din coma.

Am urcat pana la etajul trei, oprindu-ne pe acelasi hol, unde se afla si Hughes.

-Cum e, vreo veste? l-am intrebat.

-Nimic nou, imi spuse.

M-am asezat brusc pe scaun, incepand sa-mi pierd din sperante. Daca nu se v-a mai trezi niciodata?

-Laurie unde e? l-a intrebat Megan.

-A trebuit sa se intoarca la liceu, i-a raspuns.

*

-Ed, de ce m-ai luat cu tine aici, la spital? l-a intrebat Winry pe blond.

El doar continua sa o traga dupa el, amandoi intrand in incinta spitalului.

-Nu vroiam sa ma duc singur, i-a raspuns, continuand sa-i stranga mana intr-a lui.

Winry se opri pe loc, nevrand sa mai mearga.

-Ce e? intreba Ed nedumerit.

-Esti bolnav cumva? intreba blonda.

Ed o privi confuz.

-Nu Winry. Dar directorul e in spital, iar mama m-a trimis sa-i fac o vizita, mormaii blondul.

-Oh, inteleg, mormaii Winry.

Ed o lua din nou de mana, amandoi continuand sa mearga pe holurile spitalului.