Partea V.
Dupa ce toti s-au urcat in masina au pornit spre "calatoria" spre munte. Puteai observa fetele plictisite ale Sarei, David si Tayler. Acele fete nedormite si plictisite. Ar fi vrut sa ramana in paturile lor si sa doarma pana ce soarele arzator ii va trezi, si s-ar fi intamplat asta daca doamnei Thomas nu i-ar fi venit ideea de a face o calatorie pe munte cu masina. O idee trasnita, pentru o femeie trasnita.
Dupa drumul lung masina se opri ajungand la destinatie. Coborara cu cosuletele de picnic si paturile cautand un loc bun unde isi puteau manca pranzul. Intr-un final se instalasera langa un arbore mare ce le tinea umbra ocrotindu-i de razele arzatoare ale soarelui.
- Mama, eu cu Tayler vom pleca sa ne plimbam putin, ok? Intreba Sara rugatoare.
- Da, sigur. David mergi cu ei! Spuse doamna Roberts ranjind.
- De ce eu? Intreba tafnos David.
- Pentru ca tu esti singurul normal de aici, sau pari.
- Oh, fie! Ma duc! Spuse urmandu-i pe cei doi amorezi.
Ura sa ii vada cum se tineau de mana spunandu-si lucruri romantice si sarutandu-se la fiecare minut trecut. Ii privea scarbit mergand ca un catel in spatele lor. S-au oprit privind spre prapastia imensa langa care stateau.
- Putem pleca? Se planse acesta plictisit.
- Tu da. Spuse Taylor ranjind malefic.
- Nu te-am intrebat nimic, draga Tayler.
- Nu trebuie sa ma intrebi ca sa vorbesc. Spuse acesta privindu-l furios.
- Ah, iti ador vanataia de la ochi. Spuse David razand zgomotos.
A fost nevoie doar de o fractiune de secunda ca David sa simta ca zboara. Nu stia unde este si ce se intampla. Vantul rece ii batea puternic in fata dandu-i o senzatie de sufocare. In fundal se auzeau tipetele de disperare ale Sarei. Ii putea auzi suspinele de durere, ii putea auzi ranjetul malefic ce il facea bucuros de tot ceea ce se intampla.
Din perspectiva lui David :
Ce este aceea moarte? Cum este sa iti vezi viata cu ochi? Nu stiam raspunsul la aceste intrebari, habar nu aveam ce este cu aceste intrebari. Acum ca traiam raspunsurile pe pielea mea era si mai greu. Am simtit vantul puternic ce imi batea in fata facand parul sa imi zboare in toate directile. Tipetele disperate si ranjetul malefic a lui Tayler imi rasunau in minte. Nu era nimeni care sa ma ajute, nu era nimeni care sa imi aline durerea. Trebuia sa ma confrunt singur cu tot ceea ce se intampla.
Oasele s-au zdrobit si am cazut simtind durerea. Erau ca o 100 de cutite infipte in mine. Pamantul rece se simtea sub oasele mele zdrobite. Durerea ma coplesea facandu-ma sa urlu de disperare. Nimeni nu era acolo sa imi aline durerea, nimeni nu era acolo ajutandu-ma. Durerea devenea ingrozitoare. Am inchis ochi simtindu-mi lacrimile fierbinti pe obraji imbujorati, incercand sa fac fata dureri, dar evident era mai puternica ca mine.
Care a fost ultimul gand inainte sa intru in aceea lume intunecata plina de durere? Tu.
Din perspectiva Sarei :
O luna mai tarziu ..
Il priveam indurerata cum zacea acolo. Spitatul acesta imi este foarte familiar. Imi petreceam mai mereu timpul aici. Dupa scoala, in timpul liber si tot ce faceam era sa il privesc cum sta acolo. Trecuse deja o luna iar el nu isi revenea. De ce ii placea sa ma vada suferind? Nu isi dadea seama ce facea cu inima mea? Singurul ce imi era aproape in aceste clipe grele era Tayler. Cel care ma sustinut cand era mai greu. Mama ma parasise lasandu-ma singura pe acest drum greu, tata facuse la fel si cel care era, intradevar, cu mine era Tayler. El provocase toata aceasta durere ce o simt eu, toata aceasta durere ce o simtea si David, nu conta. Eram irevocabil si neconditionat indragostita de el.
*
O zi obisnuita, un inceput obisnuit de saptamana. Inca o zi in care speram ca el isi revenise. Intr-un sfarsit orele grele de luni se terminasera ceea ce imi permitea sa-l vizitez pe David. Am urcat posomorata in masina si am iesit din parcarea scoli indreptandu-ma spre Spitalul Central unde se afla el.
Ajungand la Spital am parcat masina si am intrat in incinta. L-am asteptat pe doctor asteptand o veste buna, dar vazandu-i fata neincrezatoare am intrat direct in salon unde l-am gasit tot asa. Aparatele il tineau in viata si doctorul deja nu ii mai dadea sanse sa isi revina spunandu-ne ca o familie avea nevoie de organe, iar David era singura optiune. Eu, insa, inca credeam il el, inca credeam ca isi va reveni. M-am asezat comoda pe scaunul de lemn ce se afla langa patul sau.
Arata oribil. Nu era cel pe care il cunoscusem, iubisem. Era intradevar foarte schimbat si vazandu-l speranta ca isi va reveni se pierdu-se incet, incet.
- De ce nu vrei sa iti revi? Sa sti ca imi este foarte dor de tine, prietene. Am spus luandu-i mana slabita in mana mea.
Nimic.
- Te rog. Imi este dor de tine! Am incercat din nou.
Tot nimic.
- Te iubesc! Am spus simtind lacrimile siroaie pe obraji.
Nimic.
L-am privit pierzandu-mi si ultima speranta. Era cu totul dus. Pregatindu-ma sa plec am aruncat o ultima privire spre chipul sau slabit.
- David?! Am intrebat privind confuza.
Si nu, nu eram nebuna. El chiar se trezise. El chiar deschise acei ochi de care imi fusese cel mai dor. M-am apropiat izbucnind in plans. Nu am vrut sa il bruschez, asaca tot ce am facut a fost sa ii sarut obrazul ce prindea culoare. Nu putea zice nimic, doar ma privea. Acei ochii ma priveau insistent.
- Mi-a fost dor de tine! Am zis punandu-ma inapoi pe scaun.
A lasat un zambet scurt la iveala si a inchis din nou ochii.
- Esti obosit, inteleg. Eu trebuie sa plec! Ma voi intoarce mai tarziu.
Si-a deschis din nou ochi de aceasta data privindu-ma cu dispret.
- Te iubesc! I-am spus zambind, dar nici de aceasta data nu zambi.
L-am sarutat pe frunte si am iesit indreptandu-ma spre casa.
