ENTANGLED

Capitolul III

Capitolul III

-Da, l-am notat. Vă mulțumesc, spun închizând telefonul.

Mă așez pe pat apelându-l pe Harry. Ieri nu am apucat să vorbesc cu el despre etapa următoare din concurs și vreau să fiu sigură că va învăța. Am uitat să-i cer numărul de telefon, dar doamna Elena s-a ocupat de tot. M-a atenționat că s-ar putea să nu mai fie aceeași adresă și nici numărul valabil, dar m-a sfătuit să încerc. După al treilea ton în difuzor, răspunde.

-Harry? Întreb, mușcându-mi buza puțin emoționată.

-Nu este Harry. Sunt mama lui. Îmi răspunde o voce caldă.

-Bună dimineața! Aș putea să vorbesc cu fiul dumneavoastră?

-Îmi pare rău, dar nu este acasă. Cine îl caută?

-Lexi, adică Alexis Sen, o colegă, spun nefiind sigură cum ar trebui să mă prezint.

-Vrei să-i transmit ceva sau să-l anunț că l-ai căutat?

-Mi-aș dori să vorbesc cu el. Nu știți când se întoarce?

-Nu, din păcate, nu, dar dacă vrei îți pot da adresa unde să-l găsești.

-Da, vă rog mult.

-Atelierul lui John, strada 217.

-Vă mulțumesc frumos.

-Nu ai pentru ce, scumpo. Pa, pa.

-La revedere!

Îmi scot din dulap o pereche de blugi negri, un tricou simplu, alb și geaca de piele. Mă schimb rapid, îmi pieptăn părul și îl prind într-un coc lejer. Folosesc rimelul și îmi conturez ochii cu o linie subțire cu ajutorul dermatografului negru, iar apoi cobor la parter.

-Mami, ies până în oraș. Mă întâlnesc cu un coleg din echipă. Strig, încălțându-mi teneșii.

-Te duci singură? Mă întreabă mama, turnându-și o cană de cafea.

-Nu, mă duc cu Luke. Te iubesc, pa! Spun, sărutând-o rapid pe obraz.

Vântul tomnatic adie ușor, scuturând frunzele copacilor din curte. Soarele s-a ascuns printre nori, iar cerul este întunecat, pregătit de o furtună. Îmi scot telefonul din buzunar, sunându-l pe Luke. Răspunde imediat, iar eu zâmbesc mulțumită.

-Cel mai bun prieten al meu, știi cât de mult te iubesc, ești...

-Iubire, treci la subiect, mă întrerupe, cunoscându-mă prea bine.

-Păi nu vreau să plouă.

-Treci la partea în care ai nevoie de mine.

-Vreau să mă duci până undeva. Știu că îți e dor de mine.

-Lexi, abia am plecat de la tine.

-Și m-ai lăsat să mă descurc singură cu mama. Îi amintesc.

-Serios? Asta am făcut? Râde.

-Da, iar acum, ca să te iert, mă vei duce până la atelierul lui John, strada numărul 217.

-Poftim? De ce vrei să mergem până acolo? Doar nu te gândești să te îți deschizi o afacere cu etnobotanice, nu? Sau poate vreun bordel. În plus, e la mama mă-sii.

-E visul meu. Deci, mă duci?

-Nu, lăsând gluma la o parte, ce vrei să faci acolo? E un loc foarte pustiu.

-Amintește-mi când te-am angajat pe post de babysitter? Vreau doar să-l găsesc pe Style.

-Tipul cu care împărțeai priviri ieri?