ENTANGLED

Capitolul XI

Capitolul XI

­-Cum ne-am obișnuit încă de la începutul liceului, în luna decembrie veți avea de pregătit un eseu despre o anumită temă. Dacă anul trecut tema a fost familia, anul acesta vom vorbi despre ceva mult mai delicat, și anume, moartea. Nu vreau să căutați pe net și sper să nu avem aceleași eseuri. În prima parte a eseului vreau să îmi vorbiți despre viață. Aș vrea să știu cum vedeți voi viața, știind că nu e veșnică. Aș vrea să-mi descrieți ceea ce credeți că ar trebui să se întâmple până la finalul acesteia. Pe urmă, aș vrea să continuați cu întrebările: "Aș avea vreun regret dacă mâine aș pleca?", "Am făcut tot ce mi-am dorit?", "Ce aș face dacă aș știi că e ultima zi?", "Mi-e teamă? De ce?". Iar în ultima parte a eseului vreau să vă exprimați opinia în privința a ceea ce se întâmplă după moarte.

Domnul Arthur, profesorul de psihologie, termină de vorbit, analizându-ne reacțiile.

În fiecare an, în luna decembrie, dânsul alege câte o temă pentru fiecare clasă. Deși spune că acest eseu valorează mai mult de jumătate din media noastră, nu este adevărat. De multe ori nici nu l-a interesat cât de corect este formulat sau cât de greșit sună tot ce am scris în el. Este doar o modalitate de a ne cunoaște și de a ne deschide ochii spre anumite trăiri, sentimente și riscuri. Mulți dintre noi, în urma dezbaterii temelor date de acesta, ne-am schimbat întru-totul părerea și am învățat să fim sinceri cu noi înșine.

-Putem să vorbim despre moartea cuiva? întreabă Marcy, aducându-i un zâmbet larg profesorului nostru.

-Sigur. Sunt sigur că sunt persoane printre noi care au pierdut persoane dragi.

Câteva minute nimeni nu mai spune nimic. Ema îmi zâmbește trist, iar gândul îmi fuge la mătușa ei, care a decedat când ea avea doar cincisprezece ani. Știu că a fost foarte atașată de ea, fiindu-i ca o a doua mamă. Doamna Hurst, mama ei, fiind întotdeauna ocupată cu munca. Ambii ei părinți lucrează în medicină, iar acest lucru îi ține departe de ea. De multe ori, au lipsit de la zilele ei de naștere, de la concursurile la care a participat sau de la scenetele de la cursurile de actorie, iar asta a făcut-o pe Ema să se distanțeze de ei și să se apropie de Kimberly, mătușa sa. Iar când aceasta a murit, ea a simțit că a rămas singură.

-Vrea cineva să vorbească despre asta?

Ne aruncăm priviri, așteptând ca cineva să vorbească, dar nimeni nu o face.

-Alexis?

Tresar, întorcându-mă spre Arthur. Toate privirile sunt ațintite spre mine, dar eu nu am nimic de zis.

-Eu nu am pierdut pe nimeni, domnule. Nu știu cum e și nici nu vreau să aflu. recunosc, gândindu-mă la toți ceilalți care au trecut prin asta.

Niciodată nu m-am gândit cum ar fi să pierd pe cineva, să știu că nu se va mai întoarce. Și niciodată nu m-am gândit la ceilalți, la câți de mulți oameni își iau la revedere. Știu doar că nu vreau să-mi iau vreodată la revedere.

-Cu toți cunoaștem, domnule, că Alexis are viața perfectă.

Mă întorc spre Jeremy, care îmi oferă o privire lipsită de căldură. Aș vrea să îl contrazic, dar știu că el nu ar înțelege. Deși suntem colegi de aproape patru ani, nu am vorbit foarte multe cu el. Este întotdeauna retras, petrecându-și timpul doar cu Alaska și Freddie. În al doilea an, îmi amintesc că a lipsit foarte mult, iar în al treilea an, a avut probleme cu un tip din ultimul an. În rest, nu i-am acordat prea multă atenție. Am mai avut parte de câteva schimburi de priviri, dar întotdeauna privirea lui a fost rece, aruncându-mi ură. Din nu știu ce motive, tipul acesta mă urăște.