ENTANGLED

Capitolul XVIII

CAPITOLUL XVIII

— Ai putea să zâmbești? mă roagă Ema pentru a zecea oară, așezându-se epuizată pe marginea patului.

— Sigur, Ema, pentru tine fac orice, răspund arogantă, afișând un scurt zâmbet forțat.

— Ești imposibilă, serios! Spune-mi de ce naiba ai fața asta! Ai toți colegii, părinții tăi s-au ocupat de tot, arăți minunat, totul e așa cum trebuie. Ce vrei mai mult, Lexi?

— Nu înțelegi nimic, Ema.

— Păi explică-mi tu.

— Nu am nimic, lasă-mă singură câteva minute, te rog. Cobor imediat.

— Sper să nu te mai văd așa când ajungi jos, zâmbește, doar e ziua ta!

— Bine, Ema.

Mă uit încă odată în oglindă, privindu-mă pentru ultima dată înainte de a coborî la parter. Sunt aceeași eu din totdeauna. Surprinzător, nu mi-a crescut niciun cap în plus, niciun picior și nici nu mi s-a schimbat culoarea ochilor sau a părului. Nici nu mă simt mai bătrână sau mai diferit.. Sunt la fel ca cea de ieri și probabil, și ca cea de mâine.

Încă de când eram mică am avut fiecare lucru planificat, de la primul până la ultimul detaliu, ocupându-mă ca totul să iasă exact așa cum am planificat Nu am visat la cum aș vrea să se întâmple lucrurile, la cum aș vrea să cresc sau la ce aș vrea să simt, am dat întodeauna tot ce am putut pentru a reuși să fac totul așa cum am vrut să fie, am muncit pentru fiecare victorie și mi-am anticipat fiecare sentiment. Însă, de data aceasta, simt că am dat greș. Doar am visat, crezând că va fi suficient, dar nu a fost. Mi-am imaginat că ziua aceasta o să fie specială, o să fie diferită sau cel puțin, puțin mai bună ca restul aniversărilor, dar se dovedește a fi una dintre cele mai nereușite zile de naștere.

Părinții mei s-au ocupat de organizarea unei petreceri minunate. Au avut grijă ca toți cunoscuții să fie prezenți, au angajat o firmă de catering, o firmă de decorațiuni, chiar și una de curățenie. Mi-au cumpărat o mașină, chiar dacă nu am permis și mi-au oferit un card de credit. Mi-au promis că după ce voi intra la Oxford, ei vor plăti toate cheltuielile și mi-au propus chiar să mă întorc la cursurile de dans. Însă, în tot timpul acesta, ocupați cu toate lucrurile astea, au uitat să mă întrebe ce îmi doresc. Nu știu la ce m-am așteptat, dar cred că îmi doream să fie o zi ca restul, alături de prietenii cei mai buni și de părinții mei. Însă, ca să vezi, sunt atâția oameni prezenți, dar lipsesc exact cei care mi-am dorit să fie aici. Părinții mei mi-au promis că în această săptămână nu au planificat nicio întâlnire de afaceri și nu vor pleca nicăieri, însă, chiar în această dimineață, un telefon neașteptat și foarte important, care trebuia să vină la jumătatea lunii, le-a distrus promisiune. Au zburat în urmă cu câteva ore la New York, iar de atunci au continuat să-mi trimită mesaje cu scuze și alte urări, pe care am încetat să le citesc acum o oră. Casie a trebuit să plece cu sora ei mai mică într-o excursie, Carla m-a anunțat puțin mai devreme că se simte rău, iar Harry, Harry nu va veni, pentru că nici nu mi-a spus măcar "la mulți ani„ și probabil a uitat. Nu mai vorbește cu mine de două zile, de când ne-am certat dintr-o tâmpenie și nici nu a mai venit la cursuri ieri și azi. Dar poate așa e mai bine, nu știu sigur dacă voiam sau nu să fie prezent.

Îmi mut privirea din nou în oglindă, trecându-mi degetele printr-o buclă, privind absentă cum se desprinde în alte șuvițe mai mici. Oftez, ștergându-mi ultima lacrimă căreia îi permit să-mi păteze obrazul. Astăzi nu voi plânge! Nu acum! Îmi trag buclele peste umerii goi, mutându-mi privirea asupra rochiei pe care o port. Simplă, de un alb imaculat, fără bretele, croită dintr-un voal lejer, pare mult prea simplă pentru gustul mamei, însă ea nu este aici. Machiajul este mai simplu decât cel pe care Carla a avut de gând să-l realizeze înainte cu o zi, iar sandalele nu sunt nici pe departe la fel de înalte ca cele alese de Ema. Dar cu toate astea, sunt mulțumită de cum arăt, chiar dacă nu este exact ce părinții și prietenele mele și-au imaginat.