Trecut VS Prezent

Capitolul 1

Privesc cerul ce era aproape scufundat în întunericul nopții, câteva nuanțe de mov și roz se mai vedeau pintre norii ce predominau.

Infofolita pana în gat cu paturica albastra și pufoasa, cu o ceașcă de ciocolata calda în mana, duceam o viață frumoasa în imensa casa a tatălui meu din Florida.

După ce mama mea naturala ne părăsise, căci avea treaba prin Italia, apoi a ales sa duca o alta viața acolo, alături de un barbat care avea bani pentru a cumpăra America, la fel și tata, si-a refăcut, sa zicem, viața.

Femeia blonda cu ochi verzi ce îi aducea mereu zâmbetul pe buze, ne făcea pe amândoi fericiți. Chiar dacă nu e mama mea, eu așa o consider. Din fericire sunt doar zece ani diferența între noi, iar asta nu se prea observa, deci ea îmi este singura prietena, singura care știe, aproape totul despre mine.

Eu sunt Larabelle, pe scurt Lara sau Belle, depinde de persoane.

Am doar 20 ani.

Fizic...sunt terminata.

De ce?

Din cauza lui...

Cine e acest "lui"?

Pai, e el, acel el, ce le rănește pe toate. Acel el ce nu poate face fericita pe nici una. Acel el ce nu se poate hotărî asupra uneia. Dar când o găsește, o face sa se simtă împlinită, fericita și toate cele.

Eu am dat de un el; dar nu de cel bun. Prințul pe cal alb s-a dovedit a fi pe un magar negru...

O fata cu par blond și ochi vrezi ce își petrece tot timpul admirând culorile cerului, asta sunt eu. Doar eu și el, eu și cerul, el îmi știe toate necazurile, el îmi da cel mai bun sfat, mereu...tăcerea.

Mă face sa cred ca am mereu dreptate, doar ca nu e așa...

Eu sunt cea rănită, cea care își învață inima sa uite, cea care acum e nepăsătoare și plina de ea însuși.

Pana acum câțiva ani purtam ochelarii rotunzi și un aparat ce îmi făcea bot de rață neintenționat, acum am renunțat la ele.

Acum sunt alta persoana, doar ca am acelasi nume, Larabelle.

Din păcate el era prezent mereu, dracu a despărțit firul în patru și a făcut în așa fel încât sa fim la aceeasi facultate. Incepea anul trei, din fericire pentru mine, încă doi ani în care îl mai avem de suportat, apoi pleca...

Ne cunoscusem in liceu, cand eu eram o micuta boboaca, fata care era speriata de toti, fata fara prieteni, cea care nu isi vedea viitorul decat cu cateva zeci de pisici. Inca tin minte prima zi de liceu. Intram in sala mea de curs atunci cand minunatul Ric si-a facut simtita prezenta. Il vedeam apropiindu-se de mine si ma asteptam sa se bage cu mine in seama, poate avea sa imi spuna primul lucru frumos din viata mea, dar la ce te poti astepta de la un baiat pe care nici nu il cunosti...a trecut pe langa mine, dar s-a gandit ca daca imi pune piedica si ma impinge in zidul peretelui opus va fi mai palpitant.

Nici acum nu stiu cum am fost ridicata de acolo si pusa din nou pe picioarele mele lungi si extrem de subtiri, doar rasetele colorate din jurul meu m-au trezit la viata si am realziat ca, deja din prima zi, sunt batjocora liceului, ca si in generala de alt fel, doar ca acolo nu era Ric sa imi strice viata zi de zi, ci se gasea alta peroasa in fiecare zi...

Dupa toate aceste peripetii, din clasa a 9-a pana a plecat de la facultate si cine stie ce va lucra, am invatat ca nu trebuie sa mai pun la suflet nimic, dar absolut nimic.

Acum, nu imi mai păsa decat de ciocolata calda care era pe terminate si ma facea sa sufar doar din simplul fapt ca imi e prea lene sa cobor si sa imi iau alta..