Trecut VS Prezent

Capitolul 23

Intram pe ușa camerei de la hotelul unde este Alaric cazat. Am hotărât asta după ce am plecat de la spital caci nu mai aveam răbdare sa mergem la o cafenea din cauza întunericului ce a pus stăpânire pe oraș și pentru ca eram prea obosiți ca sa ajungem pana acolo.

-Crezi ca am sa o mai întâlnesc vreodată?

Întreb cu speranța făcând referire la Fancy. Gândul încă îmi sta la ea și la faptul ca am trecut chiar noi pe acolo.

-Tot ce e posibil.

Răspunde chicotind și ridicand din umeri. Se arunca la propriu în pat și încep sa rad de modul în care se întinde și cum își da papucii jos din picioare.

-Acum hai sa vorbim despre ce s-a întâmplat.

Of, nu asta. Chiar nu îmi place sa vorbesc despre trecut. Mereu am urat asta. Mereu am urat sa simt trecutul în prezent.

-Cum spui tu.

Zic și ma asez pe un fotoliu mare și crem din coltul camerei. La rândul meu îmi dau jos papucii și ma pun cu capul în jos și picioarele pe perete. Tot timpul ma relaxez făcând asta.

-Pot sa te întreb ceva?

Spune încet evitând contactul vizual cu mine. Cu toate ca sângele mi-a ajuns deja în cap și presupun ca fata îmi e mai roșie ca a unui rac nu ma ridic și încerc sa îl privesc, dar amețeală nu ma prea lasă.

-Deja m-ai întrebat.

-Vreau și eu sa vorbim o singura data în viata mea serios și ție îți arde de glume?!

Se revolta și încep sa rad și mai tare de fata drăgălași pe care o are aretunci când e serios și puțin nervos. Culoarea ochilor de abia se vede de aici. Lampa de pe noptiera nu prea face cine știe ce lumina.

-Ok, sorry man, doar glumeam și eu. Nu am dispoziția asta bună în fiecare zi.

Îmi cer scuze și de data asta ma pun cum trebuie pe fotoliu realizând in cele din urma ca situația e serioasa.

-Spune.

Continui și îmi asez mâinile pe picioare așteptând sa îmi pună întrebarea aceia.

-De ce erai cu Nicklas astăzi?

-Nicklas?

-Da.

Zice și ma incrunt involuntar încercând sa realizez de unde știe cum îl cheamă. Nu imi amintesc sa ii fi pomenit numele când Ric mai avea puțin și îl lasă fără aer în baia fetelor.

-Eram cu Nicklas? Nick a venit pentru ca l-am chemat. Nu am fost cu el.

-De ce l-ai chemat?

Întreabă puțin mai aspru și privirea sa pătrunzătoare ma atinge pana în maduva spinarii.

-De ce te interesează?

-De ce ma interesează? Chiar vrei sa știi?

Se rostește la mine și ma ridic de pe fotoliu indreptandu-ma spre par. De data asta chiar vreau sa ii țin singura piept. Nu am de gând sa fug pana acum. Nu și de data asta.

-Da, chiar asa. Care e problema ta?

Tip și eu la el și la rândul lui se ridica de pe pat și ma prinde de umeri.

-Pai se pare ca ai uitat. Acum o săptămână ai plecat din Florida doar din simplul fapt ca ți-am spus ca nu am sa te scutesc de la a doua ta ora de matematica. M-ai lăsat cu ochii în soare în parcarea scolii și te-ai gândit sa te muti pe alt continent împreună cu maimuțoiul ala care nici măcar nu îți știe numele de familie și fără mine nu ar fi știut de existenta ta. Apoi nu ies din casa nu știu cate zile din cauza ca nu pot sta fără sa te simt aproape de mine, fără sa știu ca ești în siguranță. Plang ca un prost ca te-am lăsat sa pleci și ca l-am pus pe el sa vina sa vadă încotro te duci și nu am venit singur. Ca nu am venit eu cu tine în Londra. Incerc sa dau de tine și nu te găsesc. Nici măcar tatăl tău nu a vrut sa îmi spună unde ești. Și cu toate astea aflu de la fosta lui Nick ca s-a mutat în Londra fără motiv. Și din cauza suferinței realizez prea târziu ca el a plecat după tine. A venit aici doar ca sa îmi facă mie în ciuda.

Îmi mărturisește pe un ton scăzut din când în când dar și ridicat făcându-mă sa ma simt prost pentru cele întâmplate. Lacrimile ce le are în colturile ochilor nu îmi spun ca am făcut ceva bun. Chiar așa. Am plecat doar pentru ca a spus ca nu ma invoieste de la ora încă nu realizez de ce am făcut asta. Poate aveam nevoie doar de o schimbare, dar se pare ca tot mai bine îmi era acolo.

-Țin sa îți reamintesc ca ai strigat la mine ca nu îmi dai voie sa plec de la ora de matematica.

Îmi spun și eu punctul de vedere.

-După tot ce ți-am zis. Tu îmi spui doar asta.

Vocea groasa și rostita revine în forță și realizez ca nu am dedus foarte multe din ceea ce mi-a zis. Am nevoie de puțin mai mult timp. Și ce legătură are Nick cu toate astea? Adică ei doi se cunosc?

-Uite îmi pare rău...

Încep dar nu pot sa continui, nu îmi prea pare rău. Aveam nevoie sa fiu puțin singura.

-De fapt. Stii ceva? Chiar nu îmi pare. Ma simt mult mai bine. Dar trebuie sa recunosc ca aveam nevoie sa te reîntorci. Recunosc ca fără tine nu mi-a fost bine.

-Nici mie Lara! Asta încerc sa îți spun. Incerc sa te fac sa înțelegi ca nu vreau sa te pierd și ca sunt un idiot pentru ca te fac sa suferi. Și te înțeleg perfect. Înțeleg ca nu îți pare rău, eu sunt cel caruia trebuie sa ii para rău.

Nu ascult cu mare atenție ce îmi spune. În mintea mea se învârte doar o întrebare.

-Îl cunoști pe Nicklas?

---------------------------------------------------
Boon.
Aici e o parte din revanșa.
Spre sa va placa.

Apropo, scuzați greșelile, am scris de pe telefon și îmi corectează singur, nu știu dacă toate cu cuvintele au legătură. 😂