Aripi de ceară

3. Fuga

Mergeam de mai bine de patru ore, iar incomoditatea pe care o simţeam lângă el începuse să mă sufoce. Am înghiţit în sec, mi-am strâns braţele la piept şi m-am fâţâit pe scaun, dar nu puteam să mai rezist.

-  Vrei să îmi spui măcar unde mă duci? Am răbufnit în cele din urmă. El era foarte calm, enervant de calm şi relaxat, de parcă nici nu eram lângă el. Conducea cu lejeritate, concentrându-se doar pe asta. Pornise radioul şi melodia calmă şi mesajul ei mă scoteau din sărite. "Bangles – Eternal Flame", deloc ce vreau să ascult acum.

El se întoarse spre mine şi mă privi, fără expresie, măcar nu mai zâmbeşte ca un maniac.

- Acasă! Răspunse simplu, apoi se întinse să dea radioul mai tare şi am luat asta ca o încercare de a-mi astupa mie gura. Am scrâşnit din dinţi şi am îndrăznit să mă întind şi să reduc volumul.

-  Unde, acasă?!

Zâmbi, dar de data asta nu se mai întoarse spre mine. Ochii îi rămaseră la drum. Calmitatea lui mă scotea din minţi.

-  Spune-mi odată unde mă duci şi ce ai de gând să faci cu mine, lua-te-ar dracu'!

Clătină amuzat din cap.

-  Tatăl tău te-a învăţat să vorbeşti aşa?

Mi-am strâns pumnii şi nu am spus nimic, asta pentru că simpla menţionare a tatei mă poate face să izbucnesc în plâns, gândindu-mă cât de disperat este în momentul ăsta. Trebuie să rămân rece şi calmă, nu să mă pierd în spaima ce îmi umple inima. Trebuie să găsesc o modalitate să scap de psihopatul ăsta şi să dau de tata înaintea lui. Dacă aş avea acces la un telefon, situaţia mea s-ar îmbunătăţi foarte mult.

-  Ţi-am spus că mergem acasă. Asta e tot ce trebuie să ştii pentru moment. Acum fii o fată cuminte şi bucură-te de călătorie.

Nu îmi dădu voie să îmi spun părerea despre stupida lui afirmaţie, mări volumul radioului atât de mult, încât nu m-ar mai fi auzit nici dacă ţipam la el.

M-am cufundat în scaun, privind pe fereastră la peisajul forestier şi încercând să îmi dau seama unde sunt. Văzusem un semn rutier mai devreme ce spunea că mai sunt 10 de kilometri până în Ashland, dar Harry o luase pe o altă rută, tot prin pădure şi făcusem deja vreo 30 de kilometri şi nicio urmă de nenorocitul de Ashalnd. Nu se poate să fim atât de departe de oraşul me, ar trebui să cunosc locurile astea, dar e deja că şi cum aş fi într-o altă ţară, sau sunt prea speriată să pot gândi limpede.

Voiam să pornesc radioul şi să ascult ştirile, probabil sunt deja dată dispărută la ora asta. Poate chipul şi descrierea mea a apărut la televizor şi cetăţenii au fost înştiinţaţi să se uite după mine şi să anunţe imediat dacă văd o adolescentă brunetă, scundă şi îmbrăcată în rochie neagră. Nu că aş mai fi acum o adolescentă brunetă, îmbrăcată în rochie. Sau poate că pur şi simplu încă mai aşteaptă să îmi fac apariţia de nicăieri şi să primesc de la tata cea mai mare pedeapsă din istorie. Oricare dintre astea două ar fi situaţia actuală, nu îmi e de mare ajutor niciuna dintre ele. Harry evita autostrăzile, şi astfel, în jumătate de zi de mers cu maşina, nu ne-am întâlnit cu niciun alt autovehicul. Dar acum ieşise în sfârşit din pădure şi am văzut primele urme de civilizaţie odată ce copacii începeau să se rărească.

Urăsc să arăt că am nevoie de el, că nu sunt mai mult decât un căţeluş ce depinde de stăpânul lui, dar stomacul ce mi se încâlcise în jurul şirei spinării nu mai putea rezista mult. Scotea sunete groteşti de mai bine de trei ore, dar muzica îl oprise pe Harry să le audă. Îşi întoarse în sfârşit privirea spre mine, apoi opri radioul.