Aripi de ceară

16. Diavolul Din Basm

Înainte de orice vreau sa va anunt ca acest capitol nu este editat, deci imi cer scuze pentru greselile existente. Dar am promis ca o sa il postez inainte de weekend si am facut tot posibilul sa ma tin de cuvant. :)

___________________________________________________________

Răsuflarea lui furioasă mi se imprima în păr, apoi se întinse pe toată faţa înainte ca el să se ridice de pe mine.

- Se face frig. Mai bine ne-am întoarce acasă.

Înţelegeam foarte clar mesajul afirmaţiei lui. Îmi ignoră cererea, cerinţa mea nu avea nicio importanţă pentru el şi nu valora nimic. Chiar dacă recunoscuse singur de multe ori că are o problemă, nu avea să încerce să se schimbe pentru mine. Până la urmă, ce sunt eu, în afară de o pradă pentru el? Ia lucrurile uşor şi nu mă forţează pentru că, din câte se pare, i se pare mult mai palpitant să îi cad singură în mreje decât să fiu forţată.

Nu voiam să aprofundez subiectul, pur şi simplu am aprobat din cap şi am încercat să mă ridic în picioare, dar asta nu era prea uşor având în vedere felul în care sunt îmbrăcată. Am călcat pe voal şi m-am dezechilibrat imediat, fiind aproape să cad în genunchi, dar Harry mă prinse de braţ şi mă ridică fără efort. M-am prins din instinct de pieptul lui, apoi mi-am tras pe spate şuviţele ce îmi veniseră pe ochi.

- Mersi, am murmurat, încercând să mă desprind de el, dar nu îmi dădu voie şi mă strânse în braţe.

- Allison, îmi-

- Chiar vreau să plecăm acum. Ai dreptate, începe să se facă frig. I-am tăiat vorbele înainte să apuce să termine ce avea de zis. Pentru că după tonul lui, sigur e o replică inteligenta menită să mă îndulcească pe mine şi, în acelaşi timp, să nu îmi ofere ceea ce vreau. Trebuie să încetez să îi mai permit să mă joace pe degete folosindu-se de şarmul lui. Nu îi pică bine întreruperea, dar se conformă şi aprobă din cap, apoi îmi dădu drumul şi se apucă să strângă pătură. Drumul înapoi spre casă a fost îngrozitor de tăcut, niciunul dintre noi nu scoase un cuvânt, deşi îl simţeam pe Harry că vrea să vorbească. Când am descălecat, soarele intrase deja între nori şi vântul începuse să se înteţească, ciupindu-mi braţele goale. Abia acum îmi dau seama că fusesem în pădure şi nu aruncasem nici o privire după ciupercile otrăvitoare, bineînţeles că reuşise să mă captiveze mult prea tare ca să îmi mai stea gândul la uciderea lui. Am oftat când mă ajută să cobor de pe cal, Attila venea spre noi.

- Stai acolo, Attila. Îl certă Harry, iar câinele se opri imediat în loc. Am înghiţit în sec şi m-am grăbit în casă, nu de frica lui Attila, şi că nu cumva Harry să observă că acesta nu venea să mă atace pe mine, ci să ne întâmpine. Nu mai simţisem furie în privirea câinelui şi asta era o binecuvântare - de care Harry nu trebuie să îşi dea seama, altfel o să mă încuie de-a binelea în casă. Dacă se prinde că i-am compromis paznicul, mi-am pierdut şi ultimă şansă de scapere. Mi-am frecat braţele după ce am intrat în casă, fericită că Harry aprinsese înainte focul în şemineu şi se încălzise puţin, chiar dacă acum era stins. În mers, îşi desfăcu nodul gulerului şi îşi dezbrăcă sacoul, aruncându-l neglijent pe canapea. Probabil se săturase de hainele alea. Îşi aruncă şi broşa de la gât şi se aplecă să reaprindă focul. Eu rămăsesem în mijlocul livingului, neştiind ce să fac. După-amiaza însorită cu Harry în pădure fusese frumoasă, dar clar se sfârşise, dovada fiind şi vremea de afară. Când se ridică şi se întoarse spre mine, Harry avea cămaşa desfăcută de tot, îşi mai încheie un singur nasture pe centru, dar o scose din pantaloni şi o lăsă să atârne neglijent şi atrăgător. Tot pieptul îi era acum la iveală, şi când îşi desfăcu părul şi îşi trecu degetele prin șuvițele rebele, deveni o cu totul altă versiune a epocii apuse. Nu mai era un lord educat şi stilat, ci un rebel desfrânat, capabil să te compromită oriunde şi oricând.