Aripi de ceară

19. Boala

Când luminile casei lui Harry au rămas în urmă şi am reuşit să mă avânt în întunericul sigur al pădurii, am fost în sfârşit capabilă să respir. Priveam înnebunită în oglinda retrovizoare, parcă aşteptându-mă să îl văd pe el alergând după mine, încă viu şi furios ca un diavol trădat.

După ce am fost sigură că am pus suficientă distanţă între noi şi nu o să mai poată ajunge la mine – deşi eram conştientă că nu se mai poate ridica de jos – am redus viteza şi am oprit automobilul. Am strâns volanul în pumni şi am expirat atât de tare, încât au început să mă doară plămânii. De fapt, mă dureau de-a binelea, alături de abdomen care execută înţepături ca nişte fâşii de electricitate în pântecul meu, dar sunt sigură că sunt produse de panică.

Am scăpat!

Ăsta e primul lucru ce trebuie să îmi stea în minte şi pe care să mă concentrez, ca să reuşesc să îmi revin. L-am lăsat zăcând otrăvit, dacă nu a murit deja, o să se întâmple în curând.

Am privit prin parbriz, dându-mi seama că o peliculă ciudată se aşeza pe el şi îmi bloca vederea. Farurile erau încă aprinse, dar când m-am apropiat să studiez mai de aproape, mi-am dat seama că era zăpadă. Începuse să ningă. Grozav!

Am pornit ştergătoarele şi din nou motorul ca să dau drumul la căldură. Frica şi adrenalina îmi pompaseră prea tare în vene ca să îmi dau seama de frigul de afară. Vântul se oprise, era chiar foarte calm şi deocamdată ningea uşor, dar nu vreau să mai stau pe aici şi să aştept furtuna.

M-am străduit să îmi pun ordine în gânduri şi să îmi stabilesc planul pe mai departe. Poate că am scăpat de Harry, dar sunt încă în mijlocul pustietăţii şi nu ştiu drumul spre cel mai apropiat oraş, pentru că atunci când am venit aici, am aterizat în mijlocul pădurii. Dar, urmând drumul, trebuie să îi dau de capăt până la urmă. Cel mai bine ar fi să aştept dimineaţa şi să caut oraşul pe lumină, dar în niciun caz nu rămân aici să aştept furtuna de zăpadă sau spiritul răzbunător al lui Harry. Sunt încă în pădurea lui.

Era o maşină sofisticată, dar am mârâit de frustrare când am văzut că eliminase GPS-ul şi orice alt aparat de localizare. Scosese până şi radioul, dementul dracului. Oare o făcuse ca măsură de precauţie? În caz că reuşesc să mă strecor şi să pun mâna pe maşină, să nu reuşesc să găsesc drumul spre oraş? Puţin probabil. Nu s-ar fi aşteptat el vreodată să scap.

O să urmez pur şi simplu drumul care mi se pare cel mai accesat, lucru care va fi din nou dificil pentru că devine acoperit de zăpadă, aşa că am călcat acceleraţia şi am luat-o din loc.

După vreo 20 de minute de mers, simţeam că nu ajung nicăieri. Redusesem viteza pentru că furtuna se înrăutăţise foarte mult şi devenea tot mai imposibil să văd în faţă. Am încă suficientă benzină în rezervor, dar nu vreau să mă culc pe o ureche şi să colind de bezmetică prin sălbăticie fără să îmi dau seama încotro mă îndrept şi să rămân fără combustibil în pustiu. Erau atât de multe bifurcaţii şi curbe, încât aproape că începusem să plâng de panică. Toate păreau la fel, şi mă îndoiesc că toate duc spre civilizaţie. Probabil majoritatea sunt trasee ale tăietorilor de lemne, ce duc spre zone defrişate şi acum pustii.

Îmi fusese întotdeauna greu să conduc, dar acum, în locul ăsta, cu maşina asta şi starea mea actuală, devine un calvar imposibil. Nu am reuşit să mai rezist şi am parcat pe marginea drumului, apoi mi-am prins braţele pe abdomen şi am simţit cum maşina e ridicată de o macara furioasă şi învârtită ca o jucărie de plastic. Mi s-a făcut atât de rău, încât abia am reuşit să deschid uşa şi să scot capul afară, ca să pot să vărs.