Aripi de ceară

13. Evoluție

I-am auzit paşii coborând scările. Nu mi-am ridicat privirea din cartea pe care părea că aproape o terminasem, deşi nu citisem mare lucru din ea. O alesesem pentru dimensiune. Cu un exerciţiu repetat în ultima săptămână, am sustras cealaltă carte de deasupra şi am ascuns-o sub perna de lângă mine.

L-am simţit pe Harry în spatele meu, dar nu m-am întors. Ochii mei erau încă pe carte când el se aplecă cu coatele pe canapea şi îşi întoarse capul spre mine.

- Sigur nu vrei nimic?

- Nu! am răspuns imediat, fără să mă întorc spre el. Oftă şi îmi prinse bărbia, întorcându-mi singur capul spre el.

- Dacă nu te-aş cunoaşte mai bine, aş spune că eşti supărată că te las singură toată ziua. Zâmbetul lui ştrengăresc nu mai avea efect asupra mea. Mi-am tras bărbia dintre degetele lui şi m-am făcut mai comodă pe canapea, revenind la carte.

- Te înşeli. Asta e faţa mea când sunt fericită.

Râse singur la gluma mea seacă, apoi veni în faţa canapelei şi se aşeză lângă mine. Abia acum observ că se îmbrăcase în costum. Nu a mai purtat niciodată unul de când am venit aici, nici măcar când pleacă în oraş. Atunci pleacă la cumpărături, mâncare sau alte lucruri de care are el nevoie, dar acum nu cred că se mai duce doar jos în oraş. Mi-a spus că pleacă pentru tot restul zilei, s-a îmbrăcat din nou în costum şi a devenit bărbatul elegant pe care l-am cunoscut la început.

- Atunci nu vreau să te văd vreodată tristă. Se prefăcu speriat, luând distanţă de mine. Mi-am mijit ochii la el, apoi mi-i i-am dat peste cap.

- Să mă sinchisesc să te întreb unde te duci, sau o să mă minţi oricum? Zâmbi şi se apropie de mine.

- Tu unde crezi că mă duc?

- Probabil să omori pe cineva, am comentat plictisită, dând pagina. I-am văzut zâmbetul, cu colţul ochiului. Se apropie şi mai mult de mine şi îmi prinse o şuviţă de păr, pe care mi-o trecu după ureche.

- Allison... vocea lui hipnotizantă m-a făcut să îl privesc fără să vreau. Ştii că îmi place atunci când faci pe inaccesibila, aşa că nu te mai chinui degeaba. Spuse aproape de buzele mele, şi eu m-am apropiat şi mai mult, doar ca să îl sâcâi.

- De fapt, ţie îţi cam place tot ce fac. Asta e marea problemă. Rânji cu toţi dinţii şi îmi prinse ceafa în palma lui.

- Al dracu' de corect. Apoi buzele lui se presară peste ale mele şi i-am simţit parfumul masculin cum îmi ascute simţurile. Nu îl mai folosise până acum. Era proaspăt bărbierit, iar eu mi-am înfipt mâinile în părul lui doar ca să îl ciufulesc, dar asta l-a făcut să geamă. Mă împinse pe spate şi se întinse deasupra mea, cartea era strivită între burţile noastre, iar eu mi-am repetat exerciţiul din nou, vizualizând de mii de ori plonjonul Sarei în prăpastie, faptul ca iubitul ei putea să facă închisoare nevinovat, chipul tatei, moartea lui Blair... toate astea din nou şi din nou în timp ce el mă săruta, iar astfel era foarte uşor să rămân lucidă în mrejele diavolului. Îl sărut înapoi, dar nu mă mai pierd ca înainte... şi el simte asta şi ştiu că îl scoate din sărite.

Se depărtă nemulţumit şi mă privi.

- Te simţi bine astăzi?

Am aprobat simplu din cap, deşi nu îmi mai amintesc când m-am simţit ultima dată bine. La început credeam că e stresul de vină, dar acum am reuşit să capăt o concentrare şi o calmitate uimitoare în situaţia mea, dar stomacul continuă să îmi joace feste. Vomit aproape în fiecare zi, şi abia de mănânc. Am slăbit deja vreo trei kilograme săptămâna asta, şi uneori am dureri abdominale atât de crunte, încât sunt aproape de leşin, dar încerc să le ţin cât mai ascunse de Harry. Ultimul lucru de care am nevoie e să bănuiască că încerc să mă sinucid şi să nu mă mai scape din ochi. Mi-a bătut un apropo spre asta acum câteva zile.