Aripi de ceară

12. Ispitire

- Mănâncă, Allison! Harry îşi ridică privirea spre mine, de la celălalt capăt al mesei. Încruntătura lui îmi făcea şi mai puţină poftă de mâncare. Am strâmbat din nas în timp ce învârteam furculiţa prin farfurie, şi nu am găsit nevoia de a duce vreo porţie la gură.

- Nu mi-e foame. Am capitulat în cele din urmă şi m-am ridicat de pe scaun. Harry izbi cu pumnul în masă înainte să fac altă mişcare.

- Chiar nu ţi-e foame, sau paranoia ta stupidă e din nou la datorie şi te gândeşti că ţi-am pus ceva în mâncarea aia? Pentru că, Allison, dacă vreau să scap de tine, cu siguranţă nu o s-o fac într-un mod atât de stupid.

Mi-am muşcat buza şi m-am aşezat înapoi pe scaun înainte să îmi dau seama. Nu mă gândisem nicio secundă la asta, dar apropoul lui spre otrăvire mi-a pus un nod în gât. Într-adevăr mă gândeam la asta, dar nu la otrăvirea mea, ci a lui.

De când ne-am întors din pădure, gândul mi-a stat numai la ciupercile alea. La o posibilitate să pun mâna pe ele fără să mă prindă Harry, cum să scap de nenorocitul ăla de câine, cât de mult timp mai pot găsi ciupercile alea în pădure, cum să i le strecor în mâncare... mintea mea e prea plină ca să mai acord atenţie şi stomacului, şi chiar dacă mâncarea lui arată şi miroase bine, nu mă simt bine să mănânc cu el la aceeaşi masă.

- Ei bine, Harry, m-ai răpit. Te-am văzut omorând o fată fără nici cea mai mică ezitare, ba chiar te-ai distrat, ai omorât alta doar ca să o laşi în locul meu şi apoi ai incendiat o întreagă pistă de decolare. Trăieşti ca un sălbatic, ai o casă ce mă face să mă simt că într-un film de groază, aşa că iartă-mi, te rog, paranoia stupidă. Doar că are destule motive să mă ţină în permanenţă în gardă.

Mă aşteptam să îl enerveze comentariul meu sarcastic, dar îşi plimbă limba prin gură, apoi zâmbi în colţul gurii în timp ce privea în farfuria lui. Luă paharul de apă, şi după o înghiţitură, mă privi şi spuse:

- Poate ai dreptate, ar trebui să fii terifiată de mine. Dar nu ţi-ai ales motivele bune. Dacă o să vreau să te... atac, nu o s-o fac otrăvindu-te.

Mi-am pus coatele pe masă şi l-am privit curioasă.

- Atunci?! Spune-mi! Cel puţin să ştiu când să mă feresc.

El zâmbi din nou, de data asta era mai mult un rânjet. Luminile de la lumânări scânteiau pe faţa lui şi era ca şi cum aş lua masa cu un demon. Îngrozitor de periculos, dar mai îngrozitor de frumos. El se lăsă pe spate în scaun, scanând cât putea vedea din trupul meu.

- Haide, Allison, încetează să te mai joci cu mine de-a fetiţa prostuţă şi inocentă. Ştiu că nu eşti niciuna din astea două.

Am înlemnit pe scaun, apoi am înghiţit în sec, simţindu-mă exact ca o fetiţă prostuţă şi inocentă. Voiam să îl întreb la ce naibii se referă, dar asta ar întări afirmaţia lui şi mai mult. Am privit în farfurie ca să îmi restabilesc luciditatea mintală, mi-am frecat palmele în timp ce ochii lui Harry erau încă pe mine şi am găsit curajul să îmi recunosc că avea dreptate. Ştiu foarte bine care sunt motivele pentru care să îmi fie frică de el... şi el ştie că ştiu.

Mi-am ridicat privirea înapoi spre el.

- Prefer să rămân la motivele mele. Pentru că cele pe care mi le prezinţi tu sunt mult mai rele.

- Hmm, îşi ridică o sprânceană, apoi îşi puse mâinile la piept. Deci preferi să te otrăvesc şi să te las să mori în chinuri, cu spume la gură, decât să te culci cu mine?