Aripi de ceară

18. Lupta

Vântul îmi biciuia faţa şi îmi oprea respiraţia. Mi-am tras gulerul cât de mult am putut peste zgârietura de pe gât, ce începuse să usture îngrozitor din cauza frigului. Am tuşit şi mi-am tras gluga cu cealaltă mână.

Nu mă aşteptasem să fie atât de frig. Prima dată fusesem prea înverşunată în planul meu să îmi dau seama că singura diferenţă între atmosfera asta şi cea polară, e lipsa zăpezii. Dar nici asta nu va mai dura mult, norii negri de pe cer ascund ceva şi eu trebuie să mă grăbesc, altfel o să mă trezesc pierdută în mijlocul pădurii, în toiul furtunii.

Ajunsesem la vizuina iepurilor unde mă adusese Harry data trecută, dar ciupercile nu mai erau aici. Se uscaseră şi mai rămăsese doar moloz negru şi urât mirositor din ele.

Nu se poate să îmi pierd aşa ultima şansă. Nu acum!

Attila mă urma fără să scâncească, probabil îşi dăduse şi el seama că îmi pierd minţile. Poate de asta m-a acceptat în sfârşit: am înnebunit. Şi cum stăpânul lui e nebun, mă asociază cu el.

Simţeam în jurul meu prezenta mai multor animale, animale periculoase în privinţa cărora Harry mă avertizase în prima zi aici, faptul că venea iarna şi rămân fără pradă le face şi mai dornice de atac, dar nu mi-e frică cu Attila ca protector. E de două ori mai mare ca orice animal de pradă din pădurea asta şi probabil doar un mistreţ uriaş şi furios sau un urs i-ar crea probleme. Slavă Domnului că nu am dat peste aşa ceva, până acum.

Mi-am amintit ce citisem cu puţin timp în urmă şi furia m-a cuprins din nou, ambiţionându-mă să înaintez în inima pădurii şi să nu mă dau bătută până când nu voi găsi singura armă pe care o pot folosi împotriva lui.

Fizic, mă poate învinge fără să se străduiască măcar. E mult prea agil, rapid şi atent tot timpul, aşa că nu îl pot lua prin surprindere să îl lovesc pe la spate. Din ce scrisese despre Kahlen, şi ea încercase să îl ucidă, şi e clar că nu reuşise.

Trebuie să îl atac prin modalităţi în care amândoi suntem egali. Și chiar dacă acum am scăpat de Attila ca amenințare, nu pot să fug pur și simplu de nebună în pădure. În primul rând, pentru că nu am maşină şi aş ajunge sfâşiată sau degerată până să dau de vreo urmă de civilizaţie. În al doilea rând, chiar dacă scap şi printr-un ajutor divin ajung înapoi acasă, el o să se întoarcă după mine. Simt că nu o să mă pot ascunde de el nici în gaură de şarpe, şi nu sunt singura în pericol.

Nu o să las să se mai apropie de familia şi de prietenii mei. Moartea lui e singura mea scăpare.

Nu am crezut niciodată că o să ajung să planific moartea unui om. Chiar şi prima dată când m-a răpit Harry şi am avut ocazia să îl împuşc, nici nu îmi trecea prin cap să o fac. Mă terifia. E clar că a reuşit să schimbe la mine mai multe decât îmi dau seama, pentru că sunt atât de furioasă pe el în momentul ăsta, încât abia aştept să îl văd târându-se la picioarele mele. Ciupercile poate nu o să îl omoare, dar o să îl slăbească suficient să facă uciderea lui o plăcere uşoară.

Mă transformase într-o persoană pe care nu o mai recunosc. Nu mai sunt aceeași Allison de dinaintea petrecerii de la care m-a răpit. Disperarea și frica m-au schimbat ca pe un animal hăituit, care atacă absolut tot ce se apropie de el.

În afară de ce simţeam în legătură cu planul lui de a mă ucide şi tot ce făcuse înainte să mă prindă pe mine, cel mai mult mă înfuria prefăcătoria lui. Încercarea greţoasă de a mă face să îl iubesc ca să vadă prin mine o moartă.