Aripi de ceară

6. Tentaţii Periculoase

Nu am spus nimic. Nu aş fi reuşit nici dacă ştiam ce să spun. Pur şi simplu îl priveam, pe el şi lama ce sfârâia la câţiva centimetri de faţa mea. Ochii mi se măriseră atât de mult, încât începeau să mă usture. Respiraţia mi se oprise şi înţepenisem în asemenea hal, încât începuseră să îmi ţiuie urechile.

- Eşti nebun? A fost tot ce am reuşit să articulez în cele din urmă. El râse şi se aşeză înapoi pe canapea, lângă mine.

- Bine, o să fiu eu primul! Îşi întinse piciorul în faţă, rupse o bucată din blugii lui ce erau oricum spintecaţi, o mototoli şi vru să şi-o îndese în gură. L-am oprit, îngrozită.

- Opreşte-te! Ţi-ai pierdut minţile?

El mă privi, fără amuzament de data asta.

- Nu e o simplă zgârietură, Allison. E o rană adâncă care o să ne chinuie multe săptămâni. Nu putem să o tratăm aşa cum trebuie, aşa că cel mai probabil o să se infecteze. Durerea o să fie agonizantă acum, dar o să se închidă tăietură. O să ne mai chinuie arsura câteva zile până se cicatrizează, apoi o să se vindece. Crede-mă, nu vrei să trăieşti cu tăietura aia la picior. În plus, o să continui să pierzi sânge, ceea ce nu e deloc bine.

Mi-am înghiţit fierea din gât şi mi-am luat mâna de pe braţul lui. Era serios, nu o făcea doar să mă chinuie pe mine. Şi-o face şi lui, şi probabil are dreptate în privinţa rănii, sângele pe care l-am pierdut e cu siguranţă o cauză a ameţelii, dar numai privind lama aia încinsă şi imaginându-mi-o pe rana ce doare deja agonizant, mi se opreşte inima.

- Nu cred că pot s-o fac! Am expirat, privind cuţitul ca pe un streang în care urmează să fiu atârnată. Strălucirea roşiatică începea să pălească odată ce se răcea.

- O să ţi-o fac eu. Spuse Harry, dar asta nu mă ajută. Închide ochii, adăugă înainte să îşi îndese bucata de material în gură. Nu am mai apucat să îi închid, am privit paralizată cum lama s-a lipit de rana sângerândă, iar următoarele secunde au fost înspăimântătoare chiar dacă nu eram eu cea arsă. Harry urlă, sunetul era camuflat de materialul pe care îl strângea între dinţi. Mâna lui se strânse pe mânerul cuţitului şi apăsă cu mai multă forţă. Tot trupul începu să îi tremure, muşchii i se încordaseră şi transpiraţia apăruse instantaneu de nicăieri. Începuse deja să se scurgă pe faţa lui. În contact cu rana umedă, metalul încins sfârâi cu cel mai îngrozitor sunet pe care îl auzisem vreodată. Scoase abur şi mirosul de carne arsă se răspândi imediat în aer, urcându-mi greaţa în gât.

Am avut instinctul de a fugi de lângă el. Pentru că mă înspăimânta ce vedeam, şi în acelaşi timp gândindu-mă că o să suport aceeaşi durere în curând. Harry e un bărbat puternic, el îi rezistă, dar pe mine o să mă termine.

Închise ochii şi îi strânse cu putere, venele îi deveniseră atât de proeminente pe tâmple şi pe gât, încât păreau nişte cabluri pe sub pielea lui. Pulsau şi se învineţiseră. Chiar înainte de a mă depărta de oroarea de lângă mine, l-am privit din nou şi agonia de pe chipul lui mi-a provocat o senzaţie ciudată: Vinovăţie.

E de-a dreptul ridicol. Sunt aici din cauza lui, m-a răpit, m-a ameninţat, a omorât un om în faţa mea, dar chiar şi cu cele mai înalte standarde ale eticii, senzaţia de vină nu putea fi estompată. Eu i-am provocat asta. Eu l-am rănit, şi oricât de nenorocit ar părea, nu făcuse nimic să mă rănească intenţionat până când am fugit de el.

Ştiu că sunt o idioată, dar cui dracului îi mai pasă de corectitudine şi logică acum? Am trecut prin destule azi şi m-am săturat până şi să îl urăsc. În plus, nu am fost niciodată tipul răzbunător. Nu pot sta cu mâinile în sân şi să privesc, în timp ce un om e în agonie în faţa mea. Indiferent de cine e acel om.