Aripi de ceară

7. Pactul

Afirmaţia lui nu a avut asupra mea efectul aşteptat. M-am întors complet spre el şi doar l-am privit mai atent, de parcă, o discuţie despre moartea mea era la fel de interesantă ca meniul de la micul dejun.

- Deci suferi şi de dublă personalitate, sau pur şi simplu îţi place să mă sperii?

El râse cu poftă, apoi mă privi ca pe o ciudăţenie, aşa cum priveşti pentru prima dată o arătare ce ţi-e necunoscută şi nu îţi dai seama cu ce să o asociezi.

- Tocmai ţi-am spus că o să mori, iar asta e reacţia ta?! Nu ştiu dacă să îţi admir curajul sau să mă sperie nebunia ta.

Am ridicat neimpresionată din umeri.

- Poţi oscila între amândouă. Aşa că spune-mi dacă mai are rost să merg şi să fac duş, pentru că aş prefera să îmi petrec ultimele minute în alt mod, unul ce nu include o arsură în plus la picior.

Expresia lui deveni serioasă, amuzamentul anterior dispărând. Îşi puse mâinile în sân.

- Chiar nu îţi e teamă de moarte, nu-i aşa?

Am cântărit întrebarea; îmi e teamă de moarte, într-o măsură în care oricui îi e teamă. Dar, în momentul ăsta, moartea mea e legată de supravieţuirea tatei. Dacă eu mor din mâna lui Harry, e ca o tăiere bruscă de la rădăcină a unei răni dureroase. Nu mai am altă şansă, el îşi satisface plăcerea sadică şi totul se termină, nu are un motiv să se ducă după tata. Dar dacă rămân în viaţă, tot timpul o să fiu tentată să fug, probabil o s-o fac din nou când voi prinde ocazia, iar asta e un pericol direct pentru tata.

L-am privit pe Harry şi am înghiţit în sec, evitând răspunsul. El se îndreptă cu paşi leneşi spre mine. Nu mai şchioapăta deloc din cauza rănii, deşi eu încă îmi ţineam toată greutatea pe celălalt picior.

- Spune-mi, Allison, cum ai reacţiona în faţa morţii?

Ajunse în faţa mea, şi chiar dacă inima îmi galopa din nou de frică, am rămas suficient de serioasă să nu îi dau un răspuns indirect prin expresia mea. El se încruntă gânditor, apoi, într-un timp mai scurt decât mi-a trebuit mie să respir de două ori, mâna lui se mişcă la spate, iar apoi ţeava rece a pistolului era în fruntea mea.

Groaza bruscă m-a făcut aproape să cad din picioare, din cauza stabilităţii slabe. Pentru o secundă, am crezut că într-adevăr o s-o facă. O să mă omoare aici, iar toate celelalte spuse ale lui fuseseră doar minciuni. O parte din mine îngheţa de spaimă, terifiată de ideea morţii, sfârşitul vieţii... înainte măcar să apuc s-o trăiesc... iar cealaltă se consola cu asta şi afirma practică că e mai bine să mor acum, direct şi fără să mai sufăr alte chinuri lângă acest monstru. O singură zi cu el fusese ca un an în iad.

Am închis ochii, trupul mi s-a calmat surprinzător şi mi-am ridicat capul, întâmpinând ţeava pistolului.

- Fă-o!

Vocea îmi era înspăimântător de liniştită. M-aş fi speriat de reacţiile mele în altă circumstanţă, dar acum nu pot decât să mă bucur. Poate că într-adevăr nu funcţionez ca restul oamenilor. Am încercat să mă gândesc la tata, să îmi iau mintea de la ce se întâmplă acum. Dar tata nu e un gând bun, el rămâne aici, în urmă. Trebuie să mă gândesc la mama, pentru că merg la ea. Gândul ăsta m-a făcut aproape să zâmbesc, apoi am simţit metalul rece desprinzându-se de fruntea mea şi am deschis ochii.

Harry mă privea năucit. E destul de amuzant să priveşti un nebun, şocat.

- De ce zâmbeşti?