Aripi de ceară

14. Înapoi În Timp

Mă străduiam din răsputeri să nu plâng. Dar era în zadar, ştiuse încă de la început cât de importantă e brăţara asta pentru mine, şi că avea să mă copleşească dăruindu-mi-o înapoi. Am lăsat lănţişorul subţire să mi se strecoare printre degete, era rece şi moale, şi era atât de bine să îi simt din nou atingerea, încât parcă eram mângâiată de mama. Nu am mai rezistat şi mi-am pus-o la încheietură.

Mi-am strâns apoi palma în jurul ei şi am închis ochii, muşcându-mi buza ca să opresc restul de lacrimi.

- Cum ai recuperat-o? Nu mi-am ridicat privirea spre el, aveam ochii pe modelul cuverturii şi palma încă strânsă în jurul încheieturii şi a brăţării.

- Nu cu uşurinţă, şi cu siguranţă nu a fost o mişcare inteligentă din partea mea, dar a meritat. Îşi puse un deget sub bărbia mea şi o ridică uşor. Zâmbi imediat.

- Îmi pare rău că ţi-am luat-o. Nu am ştiut de la început ce înseamnă pentru tine, ştiam doar că o porţi în permanenţă.

Mi-am trecut limba peste buze, simţind gustul sărat al lacrimilor. Odată ce reuşeam să mă calmez, reuşeam să îmi dau seama ce purtam acum de fapt pe mână. Nu mai e doar brăţara mea obişnuită, e proba de la dosarul meu.

- Ai furat-o de la poliţie?

Îşi trecu limba peste buze, apoi clătină din cap.

- Nu tocmai. Mi-ar fi fost mult mai greu aşa, nu ştiam la ce să mă aştept ieri când am plecat şi era pe jumătate sigur că nu o să reuşesc să o iau. Mai era şi posibilitatea ca osemintele lui Blair să fie îngropate cu brăţara ta, având în vedere ce însemnase pentru tine. Dar, spre norocul meu, tatăl tău i-a convins pe anchetatori să îi dea brăţara după ce s-a încheiat ancheta şi a păstrat-o el.

Am suspinat şi mi-am simţit corpul tresărind pe pat. Ochii mei s-au mărit şi mai tare.

- Tata... am şoptit ca în transă. Lucrurile se puneau cap la cap şi eu deveneam îngrozită. Te-ai întors la mine acasă? I-ai făcut ceva tatei? Nu mi-am dat seama când m-am ridicat în şezut şi m-am repezit spre el, dar m-am trezit cu gulerul cămăşii lui în pumni.

Îmi descleştă uşor degetele de pe material şi mă aşeză înapoi la locul meu.

- Calmează-te, te rog. Am plecat cu gândul să îţi fac un cadou, normal că nu m-am atins de tatăl tău. Nu m-a văzut. M-am strecurat în casa ta şi am găsit brăţara în cutia de bijuterii din camera ta. Tatăl tău a lăsat totul neatins.

Mi-am pus mâinile la gură şi nu am reuşit să îmi mai abţin suspinele. Oh, Doamne... tata. Am reuşit să ţin departe gândul de el săptămâna asta ca să îmi menţin luciditatea, dar acum îmi dau seama că au trecut 9 zile în care el probabil şi-a pierdut minţile. Azi e ziua mea. Plănuise o petrecere surpriză pentru mine, pe care încerca să o ţină secretă, dar eşuase când îl auzisem vorbind cu Sam la telefon. Ce e în inima lui în momentul ăsta?

Mi-am şters lacrimile cu podul palmei şi m-am tras înapoi când Harry se întinse să mă ia în braţe.

- Ştiu că l-ai văzut. Te-ai interesat în legătură cu dosarul meu de dispariţie. Spune-mi! Am dreptul măcar să ştiu ce s-a ales de mine.

Harry oftă cu putere şi îşi trecu mâna prin păr.

- Ştiam că o să ajungem la discuţia asta, nu puteai să te bucuri pur şi simplu de brăţara.