Aripi de ceară

23. Rupturi Necesare

- Ştii că nu trebuie să faci asta, încă mai poţi aştepta.

Mi-am ridicat privirea spre oglindă şi am văzut reflexia tatei, în spatele meu. Am oftat şi am adăugat încă puţin dermatograf la coada ochiului stâng. Rezultatul era mai sumbru decât planificasem, dar era destul de greu să îmi maschez oboseala şi roşeala ochilor fără o cantitate exagerată de machiaj. Mi-am băgat telefonul în geantă, alături de alte cosmetice de care, probabil, voi avea nevoie mai târziu şi m-am ridicat de pe scaun, întorcându-mă spre tata, ce mă privea din cadrul uşii, cu mâinile în sân.

- O să înnebunesc dacă mai stau mult aici. Harry e închis, nu ai de ce să te mai temi, vreau să mă întorc la liceu.

Privi în jos şi îşi muşcă buza, gânditor.

- Nu din cauza lui mă tem eu, Allison. Când mă privi din nou, ochii lui erau îngrijoraţi şi acuzatori. Nu am fost o persoană prea agreabilă în ultima săptămână, şi chiar dacă nu i-am spus încă direct ca sunt îndrăgostită de Harry, e destul de inteligent să îşi dea seama şi singur. Simt că îmi pierd minţile, tocmai de asta trebuie să ies din casă, să am activitate şi să interacţionez cu alţi oameni, altfel eu şi Harry o să avem mai multe în comun, nu doar sentimentele.

- Şi crezi că e mai bine să stau aici? Preferi să rămân închisă şi să înnebunesc singură? Nu îţi dai seama că încerc să fac o schimbare care să mă ajute să îmi revin, până nu e prea târziu?

Îşi frecă puntea nasului şi privi spre mormanul meu de cărţi semnate de Stephen King. Mă refugiasem în oroare, ascultând muzica ce înainte îmi zbârlea pielea, şi ţinând încontinuu draperiile trase. Am încercat să redevin normală, dar mi-e imposibil, atâta timp cât mintea şi inima mea îl vor doar pe Harry. Şi singura modalitatea prin care simt că mă apropii de el acum, e să îi recreez lumea. El nu mai e nebun acum, dar o să devin eu pentru a-mi păstra în minte imaginea lui şi felul în care m-am îndrăgostit de el.

Nu am nevoie de şedinţele de terapie ale lui tata să îmi dau seama că lucrurile încep să fie foarte în neregulă cu mine şi trebuie să fac ceva singură, să mă salvez cât mai pot, pentru că nici Harry nu m-ar vrea acum așa... chiar dacă mă crede moartă.

Tata capitulă în cele din urmă.

- Bine, dar ai grijă. Ai promis că o să redevii normală, aşa că încearcă să faci stric asta.

Am aprobat obosită din cap şi am ieşit din cameră, trecând pe lângă el. Aş spune că mi-e dor de trecut, când nu exista zi în care să plec tristă la liceu şi să nu îl sărut pe tata pe obraz, sau el să mă ducă cu maşina... dar aş minţi, nu mă pot apropia din nou de tata din moment ce e principalul motiv pentru care îmi pierd minţile acum. Ştiu că o face pentru binele meu, ştiu că, oricum, nu are cum să îl scoată pe Harry din închisoare şi să evite procesul ce îl aşteaptă, partea încă raţională din mine conştientizează asta, dar mi-e greu să mă focusez pe ea. Faptul că nu mă lasă să îl văd şi încă îl face pe Harry să creadă că sunt moartă, e suficient să îi aducă ura mea.

Când am ieşit pe uşă, Sam era deja în faţa casei. Coborâse din maşină şi mă aştepta, privindu-mă oarecum bulversat. De asemenea, au dispărut şi momentele în care fugeam zâmbind în braţele lui. L-am sărutat pe obraz şi, ca de obicei, s-a arătat foarte deranjat de asta, dar nu a comentat. Sam mi-a fost şi încă îmi e prieten, iar faptul că a rămas şi după ce nebunia mea a început să prindă proporţii mă face să mă simt vinovată pentru felul în care îl tratez acum. M-am întors şi l-am sărutat şi pe buze, mai mult ca sigură că şi tata urmărea asta acum şi zâmbeşte, dar nu o fac pentru el, ci pentru Sam.