Aripi de ceară

Epilog - Promisiunea

Am deschis ochii într-un întuneric obscur, simţindu-mă odihnită şi obosită în egală măsură. Părea că unele părţi din corpul meu îşi recăpătaseră întreaga putere, în timp ce altele încă mai aveau nevoie de repaus. M-am agitat în patul necunoscut, simţind prima dată un miros stătut de detergent, semn că cearşaful era spălat, dar asta se întâmplase cu mult timp în urmă. Urăsc să dorm în cearşafuri murdare, dar asta e ultima mea problemă acum, mai mult ca sigur.

Am simţit o mână aşezându-se pe şoldul meu şi m-am străduit, cu toată puterea capului meu ce ce pulsa de durere, să pun cât mai repede în ordine întâmplările de noaptea trecută.

Mi-am întors capul şi l-am văzut pe Harry, aşezat pe marginea patului, privindu-mă atent, cu un zâmbet liniştit. Am zâmbit şi eu automat, fără să mă gândesc înainte.

- Am reuşit? l-am întrebat, cu o voce uscată. El se întinse spre noptieră şi îmi dădu un pahar cu apă. M-am ridicat în şezut şi l-am luat, recunoscătoare.

- Am reuşit ce ne-am propus noaptea trecută. Spuse el uşor, iar eu am aprobat din cap, ştiind că nu suntem încă liberi... de fapt, nu ştiu dacă vom fi vreodată, indiferent de cât departe vom fugi.

Oricât aş încerca să îmi amintesc ce se întâmplase noaptea trecută şi cum ajunsesem aici, îmi era imposibil. Adormisem în maşină şi toată realitatea mea se mutase în vis. Nu ştiu cum m-a adus Harry aici, nu ştiu unde suntem.

Am privit camera în care suntem acum, singura fereastră e acoperită cu o draperie groasă, impenetrabilă pentru orice raze de soare. E o încăpere mică, cu un pat dublu şi un suport vechi pentru DVD, pe care era aşezat un televizor. Rulau ştiri, dar volumul era redus complet. Pereţii erau vopsiţi într-un verde închis, sfoiegit de timp, iar restul decorului predomina în maro. Singura sursă de lumina venea de la o lampă anemică, pe noptiera din dreapta mea.

- Suntem în siguranţă aici? l-am întrebat din nou, luând o gură de apă şi mormăind mulţumită la senzaţia de lichid rece ce îmi curăţa gâtul. Harry îşi coborî puţin privirea. Arată atât de bine, făcuse duş şi purta un tricou negru. Mi-am prins pumnii pentru că voiam să mă arunc asupra lui chiar acum. Dacă înainte mă gândeam ce a văzut bărbatul ăsta la mine să mă răpească, acum sunt şi mai contrariată de cum a reuşit să se îndrăgostească de mine.

- Suntem în siguranţă, iubito. Nu o să ne găsească aici, Mark ne-a garantat asta şi ştiu că o s-o facă, pentru că a fost bine plătit. A dus maşina, iar Josh a reuşit să o ia fără complicaţii. A cules chiar şi câteva informaţii pentru noi, nu au idee cum am reuşit, dar, deocamdată, poliţiştii cred că am reuşit să ne urcăm în unul din avioanele private ce au plecat ultimele. Bineînţeles, nu o să dureze mult până o să îşi dea seama că asta nu s-a întâmplat, dar deocamdată nu au altă explicaţie a faptului că am reuşit să plecăm din aeroport. Şi acum sunt acolo şi aşteaptă să apărem ascunşi de pe undeva.

- Cat e ceasul acum? am întrebat, privind în jurul meu după un ceas, pentru că nu am nici cea mai mică idee cât ar fi putut trece de atunci.

- E aproape prânz.

Am făcut ochii mari, dormisem foarte mult, dar nu e de mirare la câte se întâmplaseră noaptea trecută. Am înghiţit alte guri de apă, simţindu-mă murdară şi ciufulită, pe când Harry arăta atât de fresh şi mirosea a gel de duş.

- Cat timp o să stăm aici?

Harry oftă uşor, privind spre fereastra acoperită.

- O să încercăm să stăm cinci zile. Dar dacă se înrăutăţesc lucrurile, va trebui să plecăm mai devreme. Nu avem decât să ne încredem în Mark, el o să urmărească situaţia, pentru că noi nu putem ieşi de aici, e prea riscant acum.