Aripi de ceară

4. Consecinţe

Nu am apucat să zâmbesc nici măcar două secunde de fericire că scăpasem de el. În oglinda retrovizoare, l-am văzut mergând spre mijlocul drumului, apoi îşi duse mâna la buzunarul interior al pardesiului, unde ştiu deja foarte bine ce ţine.

Aproape că am ţipat de spaimă, am apăsat acceleraţia până la fund şi am schimbat viteza ca să pun cât mai multă distanţă între noi. Când am privit din nou în oglindă, mâna îi era întinsă spre mine, şi puteam să văd sclipirea metalului chiar şi de aici. O bubuitură mi-a făcut timpanele să ţiuie şi am ţipat când maşina s-a zguduit cu mine. Am pierdut controlul şi am apăsat din instinct pe frână, apoi am regretat asta, pentru că motorul hurui, apoi se opri.

Pentru o secundă, credeam că am murit şi eu. Credeam că poate m-a împuşcat pe mine, dar trăsese în cauciuc. Am pornit din nou motorul şi am apăsat disperată pe toate pedalele, dar maşina refuza să se mai mişte. Motorul scotea sunete groteşti, în semn că ceva nu era bine şi nu ştiu dacă asta se întâmplă din cauza mea, pentru că nu sunt capabilă să mai pornesc maşina, sau pur şi simplu motorul s-a înecat. Chiar şi aşa, nu aş mai ajunge prea departe fără o roată.

- Nu, nu, nu! Am urlat disperată, lovind cu picioarele în pedale, am tras de volan, dar nu am reuşit nimic. Mă oprisem în mijlocul drumului la nici 20 de metri de el. Am izbucnit în plâns şi mi-am izbit capul de volan, apoi mi-am dat seama că el trebuie să vină spre mine. Mi-am ridicat capul speriată, şi acolo era. Nici măcar nu alerga spre mine, mergea lejer, pe mijlocul drumului, cu arma încă în mână. Mi-am pus mâna la gură ca să îmi astup urletul. Încă puţin şi aveam să leşin de frică.

Dar nu e momentul pentru asta. Gândeşte! Gândeşte! Îmi urla creierul, şi am privit disperată în jurul meu. Lanţul grotesc de chei atârna de contact, şi acolo era şi briceagul pe care l-am folosit să îi sparg roata. Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia de am reuşit să le ţin fără să le scap, dar am reuşit să scot briceagul. Era cât degetul meu, nu l-aş omorî cu el nici dacă l-aş înjunghia în inimă, dar e totuşi o armă şi nu o să renunţ la ea. Nu am buzunare, pentru că încă port rochia asta blestemată, dar am reuşit să îl ascund în tenişii pe care îi furasem de la victima mea.

Pădurea era lângă mine, nu puteam pur şi simplu să aştept să vină la mine. Am mai făcut o ultimă încercare să pornesc maşina, dar motorul abia de mai făcea contact. Am înjurat furioasă şi m-am repezit afară din maşină, cu gândul doar la fugă.

- Nu face altă prostie, Allison! Strigă vocea lui spre mine, şi asta m-a paralizat în loc fără să vreau.

- Îţi jur că am să te împuşc în ambele picioare, apoi o să te las să te târăşti singură până la maşină. Şi, crede-mă, Allison, nu vrei să simţi un asemenea glonţ în carnea ta.

Am auzit clichetul armei şi inima mi-a făcut o implozie în piept de spaimă. Am rămas în loc, cu spatele la el, apoi, când am îndrăznit să mă întorc, era la doi paşi de mine. Am ţipat şi am ţâşnit înapoi, el se repezi spre mine şi mă smuci de braţ.

Aşteptam să urle la mine, să mă lovească pentru ce am făcut. Dar nu spuse nimic, doar mă forţă să îmi ridic capul şi să îi privesc expresia serioasă şi furioasă. Dacă ar fi urlat, nu ar fi fost atât de macabru.

- Deci asta ai vrut! Să scoţi partea rea din mine. Se aplecă spre mine, îmi prinse părul la ceafă şi strânse cu forţă, am icnit de durere.

- Ai reuşit, Allison. Şi o să regreţi că ai făcut asta. Îmi eliberă părul şi mă prinse din nou de braţ, trăgându-mă înapoi spre staţia de benzină. Nu puteam să îl las să mă constrângă din nou. Am urlat şi m-am luptat cu el, apoi m-am aplecat în genunchi, prefăcându-mă epuizată. Am rămas gelatină în mâinile lui şi fu nevoit să se lupte cu greutatea mea, până când mi-am scos briceagul de la gleznă, l-am desfăcut, şi fără să mă gândesc de două ori, i l-am înfipt în coapsă. Sângele ţâşni în jurul lamei şi în pumnul meu, prin materialul blugilor lui. Senzaţia era îngrozitoare, dar m-am forţat să lupt contra ei.