Aripi de ceară

25. Ultima Încercare

Palmele lui îmi cuprinseră obrajii şi îmi ridică uşor capul, încă avea glugă, iar întunericul camerei îi masca din nou trăsăturile, lăsându-i chipul în umbră. Voiam să îl văd, aşa că mi-am ridicat mâinile şi i-am tras gluga de pe cap, suspinând uşor şi încă nevenindu-mi să cred că e aici.

- Dacă ăsta e un vis, sper să nu mă mai trezesc niciodată. Am şoptit eu, prinzându-mi mâinile în părul lui şi strângându-l în pumn. O umbră de zâmbet se aşternu pe buzele lei şi îşi aplecă fruntea spre a mea.

- Sunt de acord cu tine, pentru că nici eu nu sunt sigur că asta e real.

Buzele lui le-ai căutat pe ale mele şi i le-am oferit în următoarea secundă, încercând amândoi să ne dăm seama dacă visăm sau ce se întâmplă e real. Ar trebui să reacţionez cu totul altfel acum, să îl întreb cum de e aici, cum a ieşit din arest, dar nu aveam puterea şi interesul să îl întrerup acum, când sărutul lui crescu în intensitate şi mă strânse din nou în braţe, cu o forţă de care îmi era atât de dor.

Mă împinse uşor spre pat, apoi buzele sale coborâră pe gâtul meu şi tot mai jos, până când îngenunchie în faţa mea. Îmi ridică bluza şi ştiu exact ce căuta. Degetele lui trecură uşor peste operaţie. Tăietura se închisese, dar încă era roşie şi nu începuse să se cicatrizeze. Renunţasem la bandaj, chiar dacă uneori îmi provocă neplăceri din cauza hainelor.

- Ce s-a întâmplat după ce te-au luat? Ai suferit mult până la operaţie?

Durerea din grasul lui îmi rupea inima, mi-am băgat din nou mâna în părul lui şi i-am mângâiat buclele moi.

- Nu. Nu mai ştiu nimic din momentul în care mi-am pierdut cunoştinţa, atunci, în cameră. M-am trezit după operaţie. A fost la limită, dar am scăpat cu bine.

Harry se întinse şi sărută uşor operaţia, iar eu am simţit cum un firele unui fulger pleacă din acel loc şi îmi electrizează tot corpul. Mi-am muşcat buza ca să îmi abţin instinctul de a-i strânge părul în pumn şi a-l trage mai aproape. M-am aplecat în genunchi, lângă el, ca să îi pot vedea chipul mai bine.

- Când mi-au spus că eşti moartă... am simţit cea mai mare durere pe care mi-o puteam imagina. A fost mai rău decât orice trăisem până atunci, şi eram sigur că o să înnebunesc din nou.

Mi-am strâns buzele ca să îmi abţin lacrimile şi i-am mângâiat obrazul.

- Îmi pare rău pentru asta. Tatăl meu...

- Avea tot dreptul să facă asta, o meritam.

Mi-am clătinat capul, dar el nu mă lăsă să protestez şi îmi prinse o şuviţă de păr ce scăpase din coadă.

- Când am pierdut-o pe Clarissa, mi-am pierdut şi minţile şi eram convins că va fi la fel şi cu tine. Dar nu s-a întâmplat. Durerea a fost atât de mare, încât m-a lăsat inert, eram ca şi mort. Să încep să mă comport ca un nebun ar fi fost prea mult pentru corpul şi mintea mea ce îngheţaseră de durere. M-am forţat să nu cad din nou, să rămân aşa cum m-ai făcut tu, dar de data asta suferinţa nu m-ar fi înnebunit, m-ar fi ucis.

Nu mă puteam abţine, m-am întins spre el şi l-am cuprins în braţe, înfășurându-mi mâinile pe după gâtul lui.

- Când Josh ţi-a zis că sunt în viaţă... am suspinat eu, lăsându-l pe el să continue.

- Nu l-am crezut. Era doar o modalitate să mă convingă să mănânc. Cred că aş fi murit de foame, dar mai repede de sete. Nu mă mişcam din patul ăla.

Mi-am tras nasul şi m-am întors să îl privesc în ochi, el nu plângea, dar erau gânduri atât de profunde în spatele acestor ochi, încât parcă susţineau secretele unei lumi, nu doar ale unei vieţi.