Dincolo de infinituri

Capitolul 17 - Bella

— Să evadăm? Nu fi așa dramatică! spune chicotind.

Este pentru prima dată când îl văd zâmbind, când este fericit și când are o altă expresie, în afară de cea de om serios. Și este normal să nu reacționez deloc, ci doar să îl admir.

Părul, care îi este puțin cam lung, îi acoperă un ochi, acel ochi superb. Colțul gurii îi este ridicat când își dezvăluie dinții și parcă tot chipul său s-a luminat. Multitudinea stelelor din irisurile sale acum pălesc în comparație cu zâmbetul pe care îl are.

Dar trebuie să îmi amintesc ceea ce tocmai a spus. Dacă știe o ieșire de aici, atunci de ce nu ar evada? Ce vrea să facem?

— Pregătită? mă întreabă și mă încrunt.

— Pregătită? Pentru ce?

Dar înainte să mai spun ceva, acesta vine în spatele meu și mă ridică pe umăr, lăsându-mă să stau șezând pe el, când mâna sa îmi susține mijlocul pentru a nu pica. Sscot un mic țipăt din cauză că am fost luată pe nepregătite.

— Ușor, Tarzan! Sprijină-te în mâini și urcă-te! îmi comandă.

Fac întocmai, dar numai după ce îmi dau ochii peste cap. Totuși, câtă forță poate să aibă pentru a mă arunca așa ușor pe umărul lui?

Ajung să stau pe zid și gândul de a comenta mi se duce când privesc orizontul. Pot observa o întindere deasă de copaci, o pădure imensă de un verde strălucitor și soarele, care mai are puțin până apune, razele lui strecurându-se doar printre crengile pomilor. Natura, în toată splendoarea ei, este în fața mea. Natură care mi-a lipsit luna aceasta.

Sunt scoasă din gândurile mele de către Braedan, care nu știu cum a făcut, dar a sărit ca un adevărat profesionist peste zid și a ajuns pe partea cealaltă, trecând cu viteza fulgerului pe lângă mine. Și acum nu face decât să își scuture pantalonii, cu toate că nu s-a murdărit deloc. Îl privesc cu o față de toantă.

— Ai de gând să sari? întreabă.

— Ai spus să vin undeva cu tine, nu să îmi rup gâtul cu tine. Nu sar!

Sunt serioasă și răspunsul meu este categoric. Nu am de gând să îmi fracturez ceva sărind de la înălțimea asta. Pot spune că sunt peste doi metri. O înălțime nu prea mare, dar eu și sportul, să nu mai spun de rezistența oaselor, nu ne prea înțelegem.

— Te prind eu, stai liniștită, îmi spune când vine mai aproape de zid și își întinde mâinile.

— Și asta ar trebui să mă facă să mă simt ușurată? întreb când mă pun în șezut.

O decizie luată contrar gândurilor mele.

— Sunt ori eu, ori pământul. Tu decizi care este mai moale, îmi spune în glumă.

Mai este și varianta în care mă întorc în institut și în cameră, dar nu îi spun asta, pentru că nici nu vreau să o fac. Chiar sunt curioasă unde vrea să mă ducă și ce vrea să facem dacă de evadat nu evadăm. În plus, ar trebui să sar zidul oricum, și pe partea cealaltă, dacă aș vrea să mă întorc. Dar acolo nu ar avea cine să mă prindă.

Expir greu și, cu ultimul strop de curaj pe care îl am, sar.

Mă izbesc de ceva nu tocmai moale, așa cum mi s-a promis că va fi, și mă agit. Dar acesta nici nu se mișcă când aterizez în brațele sale și îl prind de gât, mâinile lui așezându-se pe mijlocul meu.

Îmi deschid întâi un ochi, ca să verific dacă suntem încă în picioare sau pe jos, ori el este în picioare cu mine în brațe, și dau de irisurile senine. Îmi place din ce în ce mai mult să îl văd așa. Pare mult mai animat decât prima dată când l-am văzut. Mă face să mă obișnuiesc cu asta.

— Încă nu am murit, mai avem până acolo. Haide! îmi spune amuzat și mă lasă jos, permițând frigului să mă cuprindă.

Încerc să nu mă plâng de noua distanță dintre noi și îl urmez în liniște până în pădure și după ea. Adică în cea mai mare liniște pe care o pot oferi eu. Cea de cinci secunde.

— Unde mergem până la urmă? îl întreb, având grijă pe unde calc.

Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să mănânc pământul în fața sa. Un mod minunat de a sfârși ziua. Așa poate ar vedea ce toantă sunt și ar merge după Melody.

Dacă stau să mă gândesc, asta ar fi o idee bună.

— Vei vedea. Acum închide gura și pune-ți piciorușele în mișcare. Întârziem.

Îmi dau seama că m-a ironizat cu acel diminutiv, dar nu pot să nu mă simt ciudat auzindu-l cum vorbește. Este bizar, și puțin, doar puțin drăguț.

Oftez și continui să merg pe urmele sale timp de vreun sfert de oră, fără să mă plâng deloc. În gând, în schimb... Simt că îmi pică picioarele. Toți copacii arată la fel și nu o singură dată am crezut că ne-am pierdut. Însă el merge țintă înainte și bănuiesc că nu s-a întâmplat asta. Pare sigur pe el.

Dacă nu Braedan ar fi cel cu care merg acum într-o pădure deasă în mijlocul pustietății, cu nimeni care să știe unde suntem și având destinația către un loc necunoscut, atunci cel mai probabil m-aș fi oprit de mult. Sau nu aș fi acceptat de la început să vin. Dar este el. Și, într-un mod ciudat, am încredere.

— Auci! mă plâng când mă izbesc de spatele său tare ca piatra și mă dau doi pași în spate.

— Ești bine? mă întreabă încruntat când se întoarce.

Afirm din cap, deși nasul meu probabil este mai strâmb decât înainte, dar este minunat. Oricum nu mai aveam ce face cu el.

— Am ajuns, îmi spune cu un mic zâmbet pe buze și se dă din calea mea pentru a putea vedea totul.

Cum de nu am auzit până acum, nu știu, dar o cascadă se află în fața mea. Probabil eram iar retrasă în gândurile mele și nu am dat atenție apei curgătoare care se pierde într-un lac mai pur decât stelele cerului albastru. Suntem înconjurați încă de copaci și verdeață, iar asta se pare că este inima pădurii. Soarele apune și noi suntem aproape de stânca de unde apa se revarsă într-un mod brutal peste întinderea de lacrimi ce formează acel minunat lac.

— Vino, îmi șoptește, prinzându-mi mâna într-un mod delicat și făcându-mă să îl urmez.

Dacă visez și sunt ciupită de cineva, acea persoană va avea de suferit. Pentru că trezirea din ceea ce se întâmplă ar fi cel mai urât coșmar.

Eu. Braedan. Apusul urmărit dintr-o asemenea priveliște.