Dincolo de infinituri

Capitolul 13 - Bella

Nu îmi vine să cred că sunt aici. Nu îmi vine să cred că fac așa ceva. Nu îmi vine să cred că sunt pe cale să cerșesc niște informații. Dar asta am ajuns. Oricum am nevoie de ea în mai multe probleme. Măcar să știu că am încercat. Însă sper să fi încercat cu folos.

— Vrei să afli problemele medicale ale unuia dintre pacienții mei direct de la mine, spune, privindu-mă cu o față amuzată.

— Cam așa, răspund sigură pe mine, încercând să par hotărâtă și nu fricoasă sau penibilă, cum mă simt de fapt.

— Ale lui Braedan, continuă cu asta, afișând aceeași față.

— Cam așa, răspund la fel, de data aceasta încruntându-mă puțin îndoielnic.

Dacă iei problema în acest fel, este cam ciudat. Să cer medicului nostru informații personale despre altcineva în loc să merg la acel cineva și să îl întreb. Dar el nu este oricine, este Braedan. Și nu știu la câte întrebări îmi va răspunde dacă i le voi adresa. La zero, probabil.

— Pot să știu de ce ai nevoie de asta? întreabă, ridicându-și o sprânceană.

— Interes propriu? formulez și eu totul ca o întrebare, arătând un zâmbet nevinovat.

— Ceea ce vrei tu să îmi spui este că ești interesată de Braedan? spune, făcându-mă să îmi măresc ochii.

— Nu!

Aproape că țip când neg totul și îmi dau si eu seama că am ridicat prea mult tonul, că am exagerat. Cât despre Harmon, ea mă privește acum puțin încruntată.

— Adică... Ideea este că...

— Ce sunteți voi de fapt, Bella? întreabă, făcându-mă confuză.

— Poftim?

Acum chiar sunt băgată în ceață. Este ca și cum știe mai multe. Mai multe decât știu eu, asta este sigur. Dar de la cine? Braedan a vorbit cu ea? Despre mine? Simt deja cum un interes ciudat mă macină.

— Amândoi negați, însă ar fi fost imposibil să te calmezi așa în brațele sale când ai avut o criză, fără să vă fi cunoscut de dinainte. A avut un efect asupra ta. El îmi spune că nu este nimic și acum vii tu să îmi ceri informații. Ei bine, sunt doctor. Îmi dau seama când pacienții mei mint. Așa că dacă vrei să îți dau ceea ce îți dorești, începe prin a spune adevărul. Este tot ceea ce îți cer la schimb.

Oricât de rușinată sunt când începe acest mini discurs, situația se luminează pentru mine la ultima propoziție și ochii încep să îmi strălucească.

Mă ajută. Adică cu tot. Inclusiv problema cu tot institutul. Încă nu știe în ce constă asta, mai exact, însă o voi lămuri eu mai târziu. Măcar este dispusă în a încerca, deocamdată. Mie îmi este de ajuns în schimbul a ce trebuie să îi dau eu.

— Când nu voiam să ies afară din cameră, am ieșit până la urmă. Căutam ceva de mâncare și am auzit pe cineva că se apropie, așa că am intrat în prima cameră în care am putut. Era camera lui. Am stat acolo pentru două minute și mi-a dat el niște sandvișuri. Apoi am plecat. Atât. În afară de asta, nu am mai vorbit, înainte să am criza și să leșin.

I-am spus sincer. Deși nu înțeleg de ce poartă atâta interes în asta. Sănătatea mea? Calmarea mea bruscă în brațele lui? Mi s-a mai întâmplat să reușesc să mă controlez și să ies din acele stări. Atunci a fost doar o coincidență că el a apărut fix în momentul potrivit.

— Dar după? continuă să mă întrebe, lăsându-mă să văd ceva ce îmi captează atenția.

— Îl placi, afirm uimită și încruntată.

Iar ea doar tace.