Dincolo de infinituri

Capitolul 12 - Bella

Mă uit în jurul meu și cu fiecare pas pe care îl fac îmi dau seama că asta arată ca o cantină de liceu. Absolut nimic neobișnuit. Nu văd nebuni care să alerge, țipe, arunce cu mâncare sau cuțite, care să aibă îmbrăcăminte ciudată și oale în cap. Văd doar persoane de diferite vârste care stau jos și mănâncă ori în liniște, ori vorbind. Și poate este chiar mai bine decât la școală, căci aici toți sunt priviți ciudat, nu este nimeni marginalizat.

Îmi iau ceva mâncare ce arată acceptabil și zăresc niște sandvișuri ca cele ale lui Braedan. Nu știu de ce mă așteptam să le fi făcut el. Dar nu asta îmi stă mie în minte, ci unde să mă așez.

Se pare că cei de la mese se cunosc între ei și mai comunică, ori își aruncă priviri. Văd doar două mese care sunt mai goale, una la care este așezată o femeie de vreo treizeci de ani și cealaltă unde... este el. Și nu mă mir că tocmai când îl alung, apare iar.

Dar nu îl las și acum să mă afecteze, deși... Mă privește. De aici nu îi pot vedea bine irisurile, dar știu că o face. Așa că mă țin tare și merg la cealaltă masă, unde mă așez în fața femeii brunete, care se holbează la mine. Dar mă întreb, ce om din tot institutul ăsta nu are obiceiul de a se uita insistent?

Încerc pur si simplu să îmi iau cina in liniște, fără să o deranjez sau să mă împrietenesc cu ea. Aceasta tot insistă cu privirile asupra mea. Și rămân cu impresia că pot reuși.

— Asta chiar este ciudat.

Dar se pare că nu mi-a ieșit.

Îmi ridic privirea spre ea ca să dau de niște ochi albaștri interesați și să o văd încruntându-se la mine. Poate am început să mănânc cu toată fața și sunt murdară.

— Vreo problemă? întreb nedumerită și acesteia îi apare un zâmbet pe chip.

— Nu, drăguță. Doar că niciodată nu l-am văzut cu ochii ridicați din farfurie mai mult de o secundă. Este bizar.

Nu am habar la ce se referă. Ei bine, asta dacă nu aș ști unde i se îndreaptă raza vizuală. Braedan. Dar tot simt nevoia să mă întorc și să dau de ochii săi, care se mută rapid de pe mine.

— Știi ceva despre el? întreb iar.

Nu știu din ce motiv o fac, poate doar pentru că sunt intrigată de persoana lui și vreau să aflu mai multe.

— Ceea ce toți știm. Depresie, bla bla, ceva în legătură cu abuzul, bla bla, părăsit, bla bla, institut. Finalul ecuației îl împărtășim.

Nu știu ce s-ar presupune că ar trebui să înțeleg din ceea ce a spus. Dar chestia cu abuzul îmi intră în cap. Și depresie? Se vede că este mai sumbru și închis în el, dar nu mă gândeam... De fapt, nu știu la ce mă gândeam. Aproape că am uitat că el este unul dintre noi, că are probleme. M-am gândit numai la ale mele.

— Și de ce este ciudat că privește în jur? întreb asta încă o dată, vrând să aflu ceva mai concret.

— Pentru că el privește podeaua, tavanul, pereții, mâncarea și foarte rar pe cei care lucrează aici. Să spunem că nu prea are interes față de ceva, ca să îl analizeze mai mult de o clipă.

Toate informațiile astea par false. Nu știu. Eu am putut să îl privesc și am fost privită de el, deși nu pentru mult timp. Ieri am putut să îl văd atât de aproape, am fost în brațele sale, i-am invadat spațiul personal, mi-a vorbit și chiar m-a atins. Este înfricoșător să mi-l imaginez ca pe un băiat sumbru și retras.

— Dar se pare că față de tine are interes.