Dincolo de infinituri

Capitolul 20 - Braedan

Nu mă gândisem niciodată că, în timp ce aveam de gând să omor sacul de box improvizat din mai multe perne, cineva va avea să intre pe ușă și să mă întrerupă.

Sunt de ceva timp aici încât să mă cunoască toată lumea. Și nimeni, nici măcar Mel, nu intră la mine în cameră fără să anunțe de dinainte.

Ei bine, se pare că există cineva – cineva care a mai făcut o dată aceeași gafă. Însă nu îmi displace. La fel cum nu îmi displace modul în care m-a surprins.

— Revenim la intrările pe neașteptate? o întreb, dându-mi părul din ochi.

Privirea ei este mai jos decât fața mea. Și asta cel mai probabil îmi mărește puțin egoul. Dar nu a intrat aici sperând că mă va găsi așa și dorind să mă admire. Când am fost în luminiș mi-a cerut să plecăm, așa că nu este interesată. A vrut să mă îndepărtez și nu știa cum să mă facă să îi îndeplinesc cerințea mai repede.

— Ăm...

A rămas fără cuvinte și se bâlbâie. Așa că am timp să merg până la pat și să îmi iau maioul de acolo, îmbrăcându-mă cu el.

— Ce e? o întreb când arăt mai distins, punându-mă în fața ei.

Pare că înghite în sec. Și-a pierdut ideea sau s-a răzgândit în legătură cu ceea ce voia să spună. Buza ei simpatică se tot mișcă, încercând să dea drumul cuvintelor, însă acestea nu ies. Obrajii ca de copil i s-au înroșit și scot un chicot, gândindu-mă că este din cauză că m-a văzut pe jumătate dezbrăcat.

— Nu ai mai văzut piele până acum, Bell?

Fac puțin mișto de ea, poate ceva nu tocmai drăguț, însă pentru mine este ilar. Mai ales dacă îi observ bine reacțiile. Acum fața îi este roșie din cauza supărării, nu a timidității.

— Ce? Normal că am văzut. Și nu îmi mai spune așa.

S-a aprins ca o lumânare. Și topește tot ce este în jurul ei, inclusiv pe mine. Nu îi place să i se pună porecle. Eu descopăr că îmi place să o enervez.

— Bine, Ella.

Mi-o caut, asta este clar. Dar este foarte drăguță. Ca un spiriduș care crede că poate comite o crimă.

— Nici așa, comentează înapoi, exact cum mă așteptam.

— Preferi porecle, ursuleț?

Habar nu am ce se întâmplă cu mine. Probabil este din cauză că până acum nu a fost nimeni pe aici cu care, sau de care, să mai râd și eu puțin. În afară de Mel, dar cu ea este altceva, îmi este medic. Și pe lângă spaghetele de la cantină, pe care rar le mai fac și cei de aici comestibile, ea este cea mai bună parte a zilei. Micile ei crize de nervi sau de rușine îmi smulg zâmbete.

Aceasta s-a înroșit mai tare, cum era de prevăzut. Nu o cunosc de nici măcar o lună, însă deja încep să îi știu reacțiile.

— Ce este cu tine? mă întreabă încruntată.

— De fapt, ce este cu tine? Tu ai intrat așa în camera mea. Există ceva inovativ numit bătaie în lemn. Poți încerca data viitoare, îi spun amuzat.

Deși, dintr-un motiv bizar, aș prefera să nu o facă. Îmi place să o văd luată prin surprindere și la fel îmi place când mă ia ea prin surprindere.

— De fapt, ce este cu tine? M-ai ignorat încă de când am venit înapoi în institut.

Ei bine, poate că am făcut asta. Dar este din cauza ei. Îmi demonstrează des că nu vrea să fie în preajma mea, cel puțin nu atât de aproape pe cât am fost în ultimul timp. Și voiam să respect asta. Poate că refuzul acela al ei, deși nici eu nu știu pentru ce a fost, căci nu aveam de gând nimic mai mult, m-a lovit. Pe mine și orgoliul meu. Așa că am evitat puțin situația.

Dar nu este ca și cum nu a făcut ea asta prima.

— De fapt, ce este cu tine? După ce te-ai făcut bine, tu ai fost cea care m-a ignorat pe mine. Și pentru mai mult timp.

Se vede că am închis-o. Resemnarea se observă pe fața sa. Încearcă să își recunoască ei însăși asta.

Trebuie să înghită adevărul. Ea m-a ignorat prima, habar nu am din ce cauză. Asta până când am zărit-o în curte și am luat-o cu mine în locul meu. Nici nu știu de ce am făcut-o. Poate pentru că așa voiam să ne lămurim cu subiectul, să văd cum mai este după ceea ce a pățit și...

O parte din mine spera ca acea nenorocită de ancoră de care spunea Melody să fie adevărată.

Însă m-a refuzat și am ajuns să o ignor eu. Chiar am luat prea tare refuzul ei subtil.

— Nu înțeleg de ce te interesează. Oricum nu te ignoram, doar...

Minte. Trebuie să fiu chiar prost să nu îmi dau seama că minte. Un semn bun ar fi oprirea bruscă și lăsarea propoziției neterminată.

Și de ce mă interesează? Poate pentru că încă de când a apărut aici, viața mea a devenit mai interesantă. Și mintea mai tulbure.

— Continuă să minți, ursuleț, îi spun, înclinându-mi capul și privind-o zâmbind.

O șuviță i s-a desprins din cocul deranjat pe care îl are și îi atinge obrazul, acoperindu-i și o porțiune din ochi. Mereu m-am întrebat cum fetele pot rezista în asemenea momente. Nu le deranjează sau gâdilă firele de păr?

— Poți răspunde și tu clar unei întrebări?

— Mi-ai adresat o întrebare clară ca să îți răspund? o întorc.

Își dă ochii peste cap. Și asta îmi atrage atenția din nou asupra șuviței de păr care se îmbină cu genele ochiului ei stâng.

De data asta nu mai pot rezista și îmi duc mână până la ea, luând-o delicat și așezând-i-o frumos după ureche.

Nu mi-am dat seama că am făcut-o foarte încet. Și nici că ne-am apropiat inconștient unul de altul, sau asta a fost numai vina mea.

Ochii care înainte păreau plictisiți, acum se fac mari și se ridică la înălțimea mea. Respirația i se îngreunează, pot auzi asta. Arată surprinsă. Dar mai surprins sunt eu de ceea ce spun.

— Întreabă-mă ce vrei tu, ursuleț.