Dincolo de infinituri

Capitolul 11 - Bella

Sunt aproape sigură că încă visez. Și prin aproape vreau să spun absolut. Căci altfel nu aș avea cum să îl văd pe pat, lângă mine, privindu-mă cum îmi doream de ceva vreme. Doar că eu încă nu îl pot vedea perfect din cauza ceții care ne înconjoară. Sau este numai din cauza mea?

— Brae? întreb puțin amețită, când acesta stă mai nemișcat decât o statuie.

— Este Braedan.

Și a stricat magia. A stricat totul, de fapt. Nici nu am conștientizat că i-am prescurtat numele și că l-am alintat. Dar oamenii care nu știu unde se află și ce au pățit nu ar trebui tratați așa.

Că tot veni vorba de asta...

— Ce s-a întâmplat? întreb, încercând să ignor iritarea si indiferența lui.

— Ai avut probleme și, având în vedere că nu ai mâncat bine în ultimele zile, ai leșinat. Iar Melody a lăsat asta pentru tine.

Face semn spre o noptieră care se află aproape de patul pe care eu stau întinsă, iar el în șezut, văzând acolo o tavă cu mâncare, imediat ce claritatea vederii mi se îmbunătățește.

Simt nevoia să mă ridic, căci nu sunt paralizată sau bolnavă, deși așa par. Nu îmi place să stau întinsă, iar Braedan să fie lângă mine. Mă simt inconfortabil. Însă în momentul în care mă sprijin în mâini pentru a mă ridica, acestea îmi tremură și bărbatul din fața mea își așază palmele pe talia mea, prinzându-mă când sunt cât pe ce să pic pe spate.

Pentru câteva clipe bune nu știu ce e cu mine. Știu doar că un parfum puternic, bărbătesc, îmi inundă căile respiratorii și că fruntea mea îi atinge umărul. Simt cum respirația sa îmi încălzește gâtul și la fel se întâmplă și cu locul în care el își are palmele așezate. Cât despre mine, eu doar am mâinile agățate de spatele său din simplul instinct pe care l-am avut să mă prind de ceva.

Îmi ridic capul ușor, aproape inobservabil, simțind cum obrazul meu fin îl atinge pe cel aspru al lui Braedan pentru puțin. Și de parcă tot ce s-a întâmplat nu este de ajuns pentru inima mea fragilă, acum stau mai aproape de el decât mi-am dorit vreodată, respirația spărgându-i-se de fața mea, iar ochii fiindu-i pe mine. Acei ochi pe care nu rezist să îi admir cu tot sufletul și interesul. De aproape par de o mie de ori mai superbi. Cel stâng mă intrigă. Ochiul care surprinde cerul maiestuos, lumina pură, binele, și întunericul, misterul, sufletele pierdute, totul în cele două culori care îl crează.

Dar priveliștea îmi este luată prea rapid când acesta își închide ochii, alungând frumusețea cu apropierea pleoapelor. Și două secunde mai târziu, când mă așază bine, se ridică, îndepărtându-se de mine.

— Eu trebuie să plec. Dacă ai nevoie de ajutor, lângă pat este un buton pentru asistente. Și e bine că... ești bine.

Spune totul foarte rapid si încurcat, fără să mă lase să îl mai întreb ceva sau să îmi iau rămas bun, căci imediat pleacă.

Nu am habar cât am stat aici, cât a stat și el cu mine, de ce a făcut-o și de ce a reacționat așa. Practic nu am făcut nimic rău. Nici măcar nu l-am sărutat, ceea ce clar nu aș fi făcut-o, dar nu înțeleg de ce se comportă așa. Ar fi putut să mai stea puțin cu mine, să îmi răspundă la întrebări și poate să... Să nimic.

Dar se pare că preferă să stea singur în pat și să se uite la tavan. Cu siguranță este mai interesant decât să mă suporte. Cel mai probabil asta este. De când ne-am cunoscut, el tot mă salvează. Întâi camera lui și apoi asta. Asta care... Încă nu am habar ce este mai exact. Îmi amintesc doar că îi povestisem lui Harmon, apoi nimic.

Iar acum trebuie să mă concentrez pe ceea ce voiam de la început să fac și să îl alung pe Brae din mintea mea. Braedan. Asta dacă nu o să cad într-o criză penibilă din nou, datorită slăbiciunii care mă bântuie.