Dincolo de infinituri

Capitolul 19 - Bella

Zile întregi mi le-am petrecut frământându-mi mâinile și gândurile, întorcându-mă pe toate părțile posibile, sucindu-mi mintea și făcându-mi tot felul de filme. Ceea ce încă fac.

L-am văzut de câteva ori, m-a ajutat să ies din două crize fără să fiu conștientă de asta, m-a auzit când îi vorbeam acid mamei, a stat lângă mine până m-am trezit din somn la infirmerie, a avut încredere să mă ducă în afara institutului, am urmărit un răsărit incredibil de romantic și era să mă sărute de două ori.

Iar eu am distrus asta ca o idioată...

Încă nu am habar care este toată treaba cu el, cu trecutul său, motivul pentru care se află aici, de ce este în depresie, cine l-a agresat, de ce este atât de distant și totuși atât de...

Dumnezeule.

Dar nici că îmi pasă prea mult. Știu doar că mai am ceva timp de stat aici. Și că în acest timp nu prea fac altceva decât să refuz vizitele mamei care tot încearcă să dea de mine. El mă... mă face să mă simt ciudat, dar bine.

Cum a fost când era să pic în infirmerie. S-a grăbit să mă prindă, iar distanța care s-a micșorat atât de rapid între noi m-a omorât. Mi-a luat aerul și a trezit ceva în mine.

Mai târziu... După ce l-am evitat pentru Melody și am venit de la cantină, m-a prins în fața camerei mele, am dat cu nasul de pieptul său. Mâinile sale care îmi mângâiau obrajii s-au simțit inconfortabil de bine. Simțeam că voiam să îmi închid ochii și să absorb căldura și parfumul pe care mi le oferea.

Apusul... Acela cred că a fost cel mai intens. Asta poate pentru că priveliștea era una romantică, nu ne mi aflam într-un spital sau în centrul de reabilitare, cu atâția oameni bolnavi și acel aer trist, închis. Simplul său gest de a-mi ține mâna strâns, de a-și încolăci degetele cu ale mele, de a-mi mângâia obrazul atât de delicat...

Ah! Până și acum, când mă gândesc, pot simți atingerile sale. Cu fiecare zi care trece, din ce în ce mai puțin, dar sunt acolo. Mă bântuie și mă răsfață.

Însă el nu este. Ne-am evitat până acum. De două zile, de când am ajuns la institut și ne-am retras fiecare în camerele noastre fără un cuvânt. În cantină ne privim, la terapii el încă refuză să vorbească – dar și acolo se uită la mine –, mai dăm întâmplător unul peste altul pe holuri și mă ocolește fără să îmi spună nimic, iar eu continui să mă văd cu Melody separat.

Două zile nasoale. În afară de faptul că mă înțeleg din ce în ce mai bine cu Mel și a spus că dacă continui la fel cu recuperarea mea, acel act semnat ar fi pe bună dreptate pentru ieșirea din institut, nu am mai avut o criză de când am leșinat și Braedan m-a ajutat. Au trecut multe zile bune de atunci. Mai multe ca niciodată.

Dar am impresia că voi face o criză de nervi dacă mai stau așa. Ignorată de el. Dacă are impresia că poate să devină drăguț dintr-odată și după să mă evite ca pe un fel de boală de piele, se înșală. Vom vorbi, va vorbi cu mine, chiar dacă nu am habar nici eu ce sau cum. O va face.

Hotărârea mea mă face să mă îndrept țintă spre camera lui în timp ce mintea mea continuă să îmi facă viața mai grea. Nu mă interesează că este noapte, aproape de miezul nopții, că ar putea dormi sau că pur și simplu va fi deranjat de prezența mea. Voi intra peste el în cameră, căci vreau să vorbim.

Dar nu mă mir când, în momentul în care deschid ușa, toată hotărârea mi se duce. Însă nu este neapărat din cauză că am dat de Braedan și ochii săi molipsitori.

Ci de un Braedan cu ochi molipsitori, fără un tricou pe el.

Și acum că își îndreaptă privirea spre mine, ducându-și mâna în păr și aranjându-l dintr-o mișcare, făcându-și mușchii să se întindă... eu mă...

Maica Dumnezeului meu!

— Revenim la intrările pe neașteptate?

Dacă asta înseamnă să îl găsesc mereu așa, revenim.