Dincolo de infinituri

Capitolul 18 - Bella

Soarele coboară pe secundă ce trece, iar frigul ne prinde din urmă. Marele glob care ne înseninează zilele acum incendiază orizontul cu plecarea sa. Culoarea norilor trece printr-o schimbare constantă și parcă sunt pictați de cea mai iscusită mână. Un tablou dintre cele mai valoroase care există mi se înfățișează și eu nu sunt atentă aproape deloc la el. Se pare că sunt prea ocupată cu a tremura.

Nu știu dacă este din cauza lui, de emoții și de faptul că suntem atât de aproape, la un milimetru de a ne atinge, sau dacă este pur și simplu vina răcorii care m-a cuprins. Cel mai probabil amândouă sunt de vină.

Doar că... Cred pur și simplu că profilul său văzut pe furiș este mai interesant decât apusul unui corp ceresc. Poate că este mai interesant decât orice în acest moment. Și în următoarele...

Tot ce pot vedea este linia maxilarului bine definită. Nu știu de ce, dar asta am în vizor. Pe lângă concentrarea sa. Când eu îmi mișc ochii de la soare la el ca girofarul, Brae privește un punct fix și parcă este conectat cu el.

Asta până când apusul ia sfârșit și se întoarce brusc spre mine, creând o apropiere amețitoare pe care probabil că numai eu o simt.

Înghit în sec și privirea mi se plimbă pe tot chipul său. Ochii care mă topesc, buzele, obrajii, apoi iar ochii și buzele. Acelea sunt punctele extreme, să îi spun așa.

— Um... Trebuie să vorbim, îi spun rușinoasă, evitând mai nou contactul direct cu el.

Vreau să mă privească cât mai mult și când o face în sfârșit, mă rușinez. Sunt o lașă. Sau pur și simplu nu sunt obișnuită cu emoțiile astea noi. Simt cum îmi mănâncă sistemul nervos și îl ucide lent. Dar parcă nu vreau să fac nimic împotrivă.

Acesta doar așteaptă. Nu îmi dă vreun semn care să mă îndemne să încep, nu spune nimic. Doar... stă. Și mă privește de la această distanță mică, ceea ce face totul mai greu.

— De ce m-ai adus aici?

Nu asta voiam să spun. Dar ale naibii să fie emoțiile care mi-au luat-o înainte.

— Nu știu, răspunde scurt.

Am putut să îi simt șoapta pe buzele mele. Și tocmai de aceea mi le tot umezesc cu vârful limbii încontinuu. Pentru că se simte prea plăcut. Vreau să alung acel sentiment. Mă face să acționez irațional, să îmi pierd firea și chiar abilitatea de a vorbi coerent. Iar acum am nevoie să fiu în controlul corpului meu pentru a termina discuția.

— Cum ai descoperit ieșirea din institut și locul ăsta?

Altă întrebare nu tocmai inspirată. Dar măcar am putut să o rostesc stăpână pe sine. Și mă apropii încet de ceea ce vreau să aflu cu adevărat.

— Într-o zi înnorată.

Asta ma face să mă dau puțin în spate și să mă încrunt. Acum își bate joc de mine?

— Glumești cumva?

Oftează și își îndreaptă capul înainte.

— Nu știu de ce te-am adus aici, probabil doar pentru că m-am gândit că ai nevoie de ceva liniște, un loc de meditație. L-am împărtășit pe al meu. Își ridică mâinile, arătându-l. L-am descoperit când voiam să fug, acum câteva luni. Și tocmai pentru că am dat de el, am hotărât să mă întorc. Viața este prea scurtă pentru a te împotrivi curentului. Este bine să te lași condus de el și, dacă nimerești o fundătură, să aștepți. Mereu te va repune în mișcare. Fuga nu își are rostul. Și cu asta cred că ți-am răspuns altei întrebări, nu?

Iar își întoarce capul spre mine și mă priveste... sec. Lipsit de viață, inexpresiv, de parcă ar privi prin ochii mei, nu în ei.

Dar are dreptate. Aceasta era următoarea întrebare. De ce nu a fugit dacă avea la dispoziție acea ieșire din institut? Pentru că nu vrea să evadeze, ci doar să revină în locul său de refugiu. Loc pe care mi l-a împărtășit mie. Și mi-a dăruit cea mai frumoasă priveliște de care am putut avea parte în viață până în acest moment. Iar eu, ca o proastă, stau să îl interoghez.

Îmi mișc mâna ușor, aproape inobservabil către a sa, simțind că asta poate fi o greșeală, cu fiecare milimetru parcurs. Dar este prea târziu când ajung unde vreau și îmi așez ușor palma peste a lui.

Acum pare în sfârșit că mă privește pe mine, nu pe altcineva. Mă vede, nu doar se uită. Ochii lui inspiră o căldură ciudat de plăcută și zona în care pielea mea o atinge pe a sa aproape că arde în flăcări. Dar focul nu a fost niciodată mai plăcut.

— Mulțumesc.

Cu asta trebuia să încep. Și sper doar să nu fie prea târziu dacă am spus-o abia acum.

Din nou, nu îmi răspunde. În schimb, își mișcă mâna. Și tocmai când credeam că o va trage din a mea și mă va face să mă simt penibil, el în schimb o întoarce – o întoarce și își îmbrățișează degetele cu ale mele.

O face atât de lent încât mă lasă să îi simt fiecare mișcare și fiecare bătaie a inimii – dacă sunt ale lui și nu ale mele. Dintr-odată nu îmi mai este frig, ci simt că ard în flăcări. Iar ochii săi misterioși nu fac totul mai ușor, dimpotrivă.

— Ar trebui...

Mă blochez. Când vreau să spun ceva, mă blochez. O încercare jalnică de-a mea de a-mi înghiți și emoțiile odată cu nodul ce îl aveam în gât, dar nu îmi reușește.

— Ce ar trebui, Bella? mă întreabă când ne mută mâinile împreunate în poala sa.

Cealaltă, cea stângă, o aduce aproape de fața mea. Și, Dumnezeule, iar mă iau toate schimbările de temperatură. Este ca și cum aș avea frisoane.

Degetele sale ajung pe obrazul meu drept și se comportă atât de delicat cu pielea mea încât aproape că nici nu le simt. Dar știu că sunt acolo. Durerile de stomac mi-o dovedesc. Și ochii pe care îl văd atât de aproape de mine.

Atât de aproape...

Clipesc în încercarea de a-mi reveni de sub vraja sa când centimetri care ne despart se micșorează.

— Ar trebui să plecăm. Se înnoptează.

Reușesc în final să spun ceea ce voiam să spun de la început. Dar regret că am făcut-o.

Acesta își ia privirea de pe mine, la fel și atingerea. Se îndepărtează și dă drumul mâinii mele, care a transpirat în închisoarea palmei sale fierbinți.

Frisonele s-au terminat. Tot ceea ce simt acum este un gol.

— Desigur. Haide! îmi spune simplu când se ridică de pe stâncă și o ia înainte, fără să mă aștepte

Am impresia că mai rău de atât nu puteam să o dau în bară.

Puteai să fii sărutată, Bella. Dar se pare că preferi să fii ignorată. Și cam asta meriți.