Miracolul

Cap 1.

         Pasii lui John se auzeu disperati cum se ridicau de la pamant si apoi se tranteau fulgerator cutremurand podea scartainda in incercarea lui de a fugi din cale intrusilor ca intrasera in casa cu un singur gand: sa ii omoare pe el si pe familia lui.

        John era ingrozit. Mintea lui era la bariera dintre rationament si nebinie. Mintea lui era invadata de mii de rugaciuni. Isi dorea sa scape cu viata din aceasta incercare. Isi dorea ca viata lui sa nu i-a capat la varsta de 16 ani. Isi dorea sa nu fi aflat ce e frica adevarata niciodata. Isi dorea ca rarboiul sa se sfarseasca. Isi dorea sa poata iesi si el odata pe strada cu privire sus neviindu-i frica sa isi ascunda identitatea. Isi dorea ca lumea sa nu il mai priveasca cu ura de indata ce veadu acea staua in pieptul sau. Isi doarea sa nu mai auda sunetele armelor in orele tarzii ale noptii. Isi dorea sa...

        Sirul nesfarsit ale dorintelor lui umile se narui bucata cu bucata. Fiecare aspiratie a lui la o viata mai buna cazu una cate una intr-un abis imens al neputinte si deznadejdii. Cu o rapiditatea ce te-ar putea duce cu usurinta acolo unde trupul nu mai are importanta, un glont ii facu inima baiatului sa bata mult mai repede, frecand la doar cativa centrimetrii de urecea lui. Frica atinsese in acest moment apogeul. Baiatul tocmai fu prins in mrejele unei disperari nebune

        "Unde mama  dracu'  e usa aia nenorocita?" gandi el furios in timp ce batea din ce in ce mai repede in peretele casei. "Avem si noi o usa secreta in casa asa si aia e prea secreta ca sa o gasesc! MA..." se opri din gandul lui pt ca tocmai atunci dadu de usa.

         O seperanta ii invalui sufletul singuratic. Era salvat! Deschise repede si neindemanatic usa. Cand intra in camera ascunsa, el se cufunda intr-un intuneric inficosator, dar in interiorul lui o lumina se aprindea (era lumina sperantei, speranta la viata).

         Astepta. Printr-o crapatura mica vazu cum soldatii ii adunara pe fratii, pe bunicii si pe parintii lui intr-un cerc in mijlocul camerei.

         Nu aveau de gand sa ii lase sa moara usor si repede. Le placea sa se joace cu victimele lor. Le placea sa le vada cum sufera si implora indurare. Acele fiinte nu se puteau numi oameni si nici animale. Erau ca un cosmar care a iesit din lumea imaginatie si a luat fosma in lumea oamenilor.

         Soldatii au hotarat ca cei adunati in cerc sa joce scaunele muzicale :cine pierdea era impuscat in cap. Dupa cateva minute, din cei 10 oameni aflati in mijlocul camerei mai ramasesera doi. Mai ramasesera doi copii nevinovati care aveau cel mult 7 ani. Era o cruzime sa ii pui sa lupte pt viata lor.

         Cand muzica s-a oprit, amandoi copii era asezati pe scaun.

           - Se pare ca e remiza, spuse amuzat un om inalt si putermic cu o voce de bas.Dupa ce spuse acestea ceilalti 5 soldati incepura sa rada. Dragilo am un premiu special pt voi:nu veti primi un glonte un cap...,facu o pauza isi lua pistolul si dupa ce trase 4 focuri de arma continua,ci doua , si apoi privi satisfacut cum copii cad jos fara viata.

          John era traumatizat de tot ceea ce vazuse dar, in sufletul lui exista un strop de fericire ,era fericit la gandul ca nimeni nu stie unde este ,nimeni nu il va pune sa joace scaunele muzicale, nimeni nu ii va da un glont in cap , nimeni nu...........

          Bietul  John nu mai avea la ce sa se gandeasca pt ca tocmai atunci un glont trecu prin usa de lemn si il lovi drept in cap. Corpul lui John cazu fara viata la pamant.

           -Ce-a fost asta? intreba aceasi voce de bas

           - Ma scuzati ,sefu: n-am vrut, mi-a alunecat cand ma jucam cu pistolul, se scuza  un soldat mai slab si tras la fatza.

           -Idiotule, ai irosit un glont pt nimic! Hai culcat si sa te vad cum faci 150!

          Soldatul se aplaca si incepu sa face cele 150 de flotari.

         Razboiul se termina la scurt timp dupa aceasta intamplare  iar rudele lui  John fusesera ingropate. Trupul lui John era in camera si nimeni nu stia de el asa ca el lui ramasese in casa dar ceea ce nu banuia nimeni era ca si sufletul ramasese tot in acolo