Vrăjită de tine

Capitolul 2-Partea a treia

        — De ce nu mi-ai spus nimic despre ea?

       Tony era tolănit pe canapeaua acoperită cu un material fin auriu. De fapt, toată încăperea purta influența grecească, la modă nu cu mult timp în urmă. Nick observă mici schimbări care dădeau impresia de cămin și care în mod sigur fuseseră dirijate de cumnata lui. Știa din scrisori că mama lui se retrăsese în Scoția și îi mergea foarte bine acolo. Camera avea mobilă puțină: o canapea uriașă cu două fotolii în același ton și un mic leagăn lângă fereastra înaltă care în mod ciudat se potrivea acolo. În rest, erau multe obiecte de artă care erau așezate ca din întâmplare și nelipsitul dulăpior cu băuturi al cărui model nu putu să-l încadreze în nici un curent. Deasupra șemineului trona un tablou imens care-i înfățișa pe Ian purtând o haină aurie și o expresie fericită și pe Annie care purta o rochie de gală din același material gălbui. Melancolia ce se ghicea în ochii căprui ai lui Anne demonstra măiestria artistului care făcuse o treabă nemaipomenită.
Draperiile din aceeași nuanță de aur, erau trase și soarele intra generos în încăpere.

       Nick era în picioare cu spatele la Tony și se gândea ce ar putea să-i răspundă. Nu putea să-i spună tot adevărul, dar vărul său putea citi printre rânduri.

       Se gândi la expresia Ameliei când fugise din calea lui. Da, era un ticălos fără inimă. Dar era nevoit să fie.

       Oftă. N-ar fi trebuit să se apropie de ea. Dar nu putuse să se abțină și nici nu prea dorise. Amelia reprezenta o ispită păcătoasă și el trebuia doar să se țină departe de ea, altfel risca să-și piardă mințile.

       Se întoarse hotărât spre Tony.

      
       Acesta se oferise să-l însoțească imediat ce-l anunțase că se întoarce în Anglia. Voia distracții diferite care îl scăpau de gura mamei lui care dorea să-l însoare cu orice preț și el acceptase bucuros.

       — Nu văd de ce ți-aș fi vorbit despre Amelia, rosti Nick cu o expresie de nepătruns. La urma urmei, nu e nimic interesant de spus.

       — Sper că glumești, mon ami. Frumusețea asta locuiește cu familia ta, se observă cu ochiul liber ce apropiați sunteți și ție ți se pare că nu e nimic de spus în legătură cu asta.

       Nick se crispă imperceptibil. Nu avusese nici o idee că era așa de transparent, dar Tony îl cunoștea destul de bine. Îl enerva că acesta remarcase ce fermecătoare era Amelia, dar adevărul era că numai un orb nu ar observa frumusețea ei naturală și dulce. Un amestec de femeie adevărată și inocență pură. Oftă din nou cu resemnare și întrebă:

       — Ce vrei să știi?

       — Mai întrebi? Totul. Și vreau să știu și de ce ai reacționat așa de ciudat la vederea ei. Nu te-am văzut purtându-te altfel decât fermecător în preajma altor femei.

       Ușa se deschise dându-i lui Nick un răgaz. Două slujnice împingeau o măsuță cu gustări diferite și cu ceai.

       — Mulțumesc, Liz. Ne servim noi.

       Fata roși și amândouă se retraseră făcând reverențe scurte.

       Nick se așeză într-un fotoliu trăgând de timp. Turnă ceai în cești dorind în realitate ceva mai tare. Luă un sandviș cu castravete și-l privi impasibil pe Tony. Acesta deja mesteca cu poftă. Dumnezeu știa cum de era așa subțire când el avea apetitul unui uriaș.

       — Continuă, făcu Tony.

       Nick lăsă mâncarea pe tavă pentru că în realitate nu-i simțea gustul.