Vrăjită de tine

Capitolul 9- Prima parte

         Mereu simțise că ar trebui să fie foarte recunoscătoare pentru aranjamentul sorții în ceea ce o privea. Deși îi murise mama când avea doar șase ani, își mai amintea neliniștea și singurătatea de care avusese parte. Până ce apăruse el. Ducele o luase cu el și o adusese în casa aceasta frumoasă unde toată lumea se purtase frumos cu ea. Toată lumea în afară de Nicolas Somerville. Simțise o atracție copilărească încă de atunci și începuse să-l urmeze peste tot, devenind umbra lui, în timp ce el o ignora cu infatuare. Fusese un băiat atât de frumos, dar  mereu atât de furios, încât dintotdeauna i se păruse că în spatele ochilor lui noroși, se ascundeau suferințe necunoscute ei. Asta până când căzuse ea pe scările impunătoare ale conacului.

        Trecuseră câteva luni de când se afla în casa ducelui de Cumberland și Amelia se zgâia ca de obicei la portretele familiei. Fusese fascinată îndeosebi de un tablou care îi înfățișa pe toți membrii familiei. Ducesa, blondă, tânără și frumoasă, alături de duce părea mândria întruchipată. Cei doi băieți stăteau drepți lângă părinții lor. Nick, lângă mama lor, zâmbea cumva sfidător spre privitor și fata ținea minte că putea sta în fața portretului zeci de minute fără să se plictisească. Îi memorase toate trăsăturile feței. În momentul acela, Nick trecuse în viteză pe lângă ea, ignorând-o ca de obicei. Se luase după el, însă piciorușele ei nu reușiseră să țină pasul cu cele ale băiatului. Se împleticiră pe ultimele trepte și ea căzuse cu o bufnitură până jos. Izbucnise în plâns din cauza durerii resimțite în picior și deodată se trezise luată în brațe. 

         Își ridicase privirea plânsă și dăduse de ochii aceia care urmau să o fascineze pentru totdeauna. Îl văzuse brusc îmblânzit și felul în care o îngrijise pe urmă, avea să-i rămână pentru totdeauna în minte. Văzuse ceva anume în el, o dorință feroce de a o proteja și acel ceva îl transformase în eroul ei. Din momentul acela ea devenise micuța lui și în ciuda diferenței de vârstă fuseseră mai mereu împreună când el era acasă. Fusese al ei, Nick al ei, și legătura dintre ei fusese indestructibilă până în urmă cu doi ani.

       Prin urmare, da, acceptase să devină soția lui. Îl văzuse din nou pe băiețelul furios din copilăria ei, văzuse din nou cum se deschide în fața ei și chiar dacă nu era convinsă că o iubește, știa că iubirea putea veni odată cu trecerea timpului. Nu putea înțelege nici în ruptul capului ce îl determinase să se poarte ca un nemernic în ultima perioadă și știa prea bine că îi ascundea ceva. Îl cunoștea așa cum se cunoștea pe ea. Fusese prea orbită de durerea umilinței ca să vadă cu adevărat. Spera doar să găsească puterea să îl ierte la momentul potrivit, să-i fie o soție bună. Acum, putea spune că îl recunoaște, îl zărise pe vechiul Nick și știa că își recăpătase încrederea în el. O durea doar faptul că el nu îi acorda suficient credit, că el nu își mărturisea frământările și cele mai întunecate gânduri. Dar putea trece peste toate acestea. Îl iubea atât de mult încât, fără Nick, viața i se părea de un gri nesfârșit, plictisitoare și fadă.

         Dădu să intre în biroul lui Ian, când Nick o opri trăgând-o în brațele lui.

         — Știi că nu e nevoie să intri cu mine, nu-i așa, iubito? șopti el în părul ei. Ah, ce bine se simțea în brațele lui.  Voi avea grijă de tot, nimeni nu-ți va face nici un rău, pentru că nu am de gând să te mai scap din ochi.

        Se forță să iasă din îmbrățișare și-l privi serioasă.

       — Nick, cineva îmi vrea răul și nu înțeleg de ce. Lasă-mă să știu, altfel o să înnebunesc, imaginându-mi o grămadă de ipoteze.

        Își puse o mână pe bărbia ce se învinețise deja și-l urmări cum închide ochii strâns la atingerea ei fină. Sufletul ei era spart în mii de bucăți și știa că doar prezența lui în viața ei putea să le lipească la locul lor.