Vrăjită de tine

Capitolul 1- A doua parte

      

         Nick se gândi la ceea ce avea să-i spună ducelui. Nu mințise. Era ceva amar în faptul că acesta părea mai apropiat de pupila sa decât de fiul lui.
Nu-i venea să creadă ca Amelia îl iubea. Nu era convins de toată povestea asta cu iubirea, dar știa că ar fi făcut crimă dacă altcineva în afară de el ar fi atins-o. Și unica soluție era ca Amelia să-i aparțină.

       Nu era ca și cum nu ar fi simțit întreaga lui viață că era într-un fel legat de fată. I se părea că doar așteptase ca timpul să-i conducă până la momentul de față.

       Rămânea doar să-l convingă pe duce. Nu fusese niciodată în relații bune cu tatăl său și nu știa dacă Amelia i s-ar opune în cazul unui refuz.

       Străbătu culoarul puternic luminat și se opri în fața ușii care dădea spre camerele tatălui său. Ușa se întredeschise puțin, lăsând să se audă vocile ridicate din interiorul camerei.

       — M-ai umilit. Asta ai făcut. Ai adus o bastardă în casa mea și acum vrei să o prezinți întregii societăți, auzi el vocea plină de furie a mamei lui.

        — Gata, Camille. Ce a fost făcut e în trecut. Amândoi am făcut greșeli, dar am crezut că ai trecut peste asta. Amelia merită un viitor bun și o să mă asigur că îl primește.

        — Orbule, strigă cu înverșunare ea, nu poți să vezi ce e în fața ochilor tăi. Fiul nostru s-a îndrăgostit de bastarda ta...

        — Ce spui, mamă? Nick deschise ușa amețit, remarcând în treacăt chipul livid și șocat al ducelui și pumnii strânși ai mamei lui. Păreau gata să sară unul la celălalt.

       Ducesa întinse brațele să-l cuprindă, dar se răzgândi când văzu expresia de pe fața băiatului.

       — Nick, dragul meu, îmi pare rău, dar am văzut cum te uiți la fata asta. Tatăl tău a introdus-o în viețile noastre fără să se gândească la consecințe. E fiica lui și... sora ta.

       — Nu, minți! Nu se poate ... Nick făcu doi pași împleticiți simțind că-l ia greața atât de puternic, încât se agață de mama lui .

       Se întoarse spre tatăl lui și văzu adevărul scris pe fața lui.

       — Ticălosule, tocmai veneam să îi cer mâna.

       Doamne, cum de nu simțise că nu era firesc, îi era scârbă de el însuși. Nu i se putea întâmpla așa ceva. Și Amelia... Ea îl aștepta cuminte făcându-și vise. Închise ochii strâns și încercă să ignore realitatea.

       — Nicolas, trebuie să știu dacă s-a întâmplat ceva intre voi! strigă ducele respirând anevoie.

       Nick deschise ochii și și-i îndreptă plini de ură spre tatăl lui.

        —  Nu trebuie să știi nimic, nemernicule! Ne-ai distrus, ai distrus-o  pe ea, zise tânărul cu înverșunare. Părea gata să-l lovească pe bărbatul mai în vârstă.

       Chipul ducelui era o mască a durerii și își duse mâna la piept parcă încercând să respire.

       — Nu...pot... Nick, îmi pare atât de rău. Se ținea cu o mâna de biroul său și cu cealaltă de reverul hainei lui. Am greșit, zise el întretăiat înainte să se prăbușească.

        Ceilalți doi rămaseră pe loc. Nick era șocat uitându-se nemișcat la trupul chinuit al ducelui. Remarcă în treacăt un zâmbet atât de scurt pe buzele mamei lui încât crezu ca i s-a părut.