Vrăjită de tine

Capitolul 7- Prima parte

       Singura reacție ce o obținu din partea bărbatului fu strânsoarea ușor mai puternică a mâinilor ce se odihneau pe talia ei. Deschise ochii și  văzu că atenția lui era îndreptată spre decolteul ei generos. Capul lui coborî și se opri strategic la o distanță mică de gura ei.

       — Wayland! mârâi Nick.

       — Somerville!

       Marchizul se îndreptă și aruncă o privire amuzată peste capul ei fără însă să-i dea drumul. Lacrimi noi de umilință își făcură apariția și Amelia se zvârcoli să scape din îmbrățișarea uriașului.

       — Lasă-mă! Toți sunteți la fel. Vă meritați unul pe celălalt, suspină ea, în timp ce marchizul o eliberă brusc. Își strânse fustele și trecu alergând pe lângă el.

    
       — Hei, Nick, ce naiba s-a petrecut aici? Ce i-ai făcut?

       Nick îl ignoră și privi în urma Ameliei sperând că aceasta nu va face un gest necugetat ca acela de a se întoarce în sala de bal în starea emoțională în care se afla. Era conștient că fuseseră prinși într-o situație compromițătoare și își îndreptă atenția spre prietenul său.

       — Să presupun că acum ești interesat de domnișoara Jones? continuă marchizul pe un ton care îi dădu de înțeles că știa exact ce se întâmplase în acea cameră.

       —  Să presupun că vrei să ne întâlnim în zori? replică Nick nerăbdător.

       — Nu în mod deosebit, de fapt chiar țin la programul meu de somn.

       Făcu un semn cu capul și plecă spre sala de bal cu Nick în urma lui. Acesta o luă spre ușa mare de la intrare și ieși în aerul răcoros. Rochia Ameliei se ivi pentru o clipă printre trăsuri și se luă după ea. O găsi frământându-și mâinile lângă trăsura familiei parcă neștiind ce să facă. La naiba! Probabil aceștia o căutau deja.

       — Amelia... Se opri deoarece fata tresări puternic țipând ușor.

       — Ce faci? Încerci să mă sperii de moarte? șopti ea furioasă, întorcându-se spre el.

       — Foarte bine. Mă bucur, poate conștientizezi și tu ce periculos e să umbli singură pe afară, mai ales noaptea, răspunse el în același mod.

       O văzu cum se schimbă la față chiar dacă lumina era slabă și înjură zgomotos pentru că îi reamintise de primejdia în care era. Fata se cutremură și își înlănțui brațele în jurul corpului. Cel mai probabil îi era și frig și brusc dorința de a o proteja i se păru vitală.

       — Vreau să merg acasă, spuse ea cu o voce mică privindu-l cu ochii strălucind. Te rog...

       — Vino. O luă de braț cu blândețe și o trase ușor spre trăsură lui fără să întâmpine nici o împotrivire din partea ei.

       O urcă pe Amelia în trăsură și aceasta se ghemui imediat, ridicându-și picioarele și privind în gol.

      — Amelia, mă duc să-l anunț pe Ian că te duc acasă. O privi o clipă fără să primească nici o reacție din partea ei. Oftă și se duse la valetul de la intrare pe care-l însărcină să-i transmită mesajul ducelui.

       Se întoarse și se așeză lângă ea încercând să-și calculeze următorul pas. Numai ea știa ce îi mai trecea prin căpușorul acela frumos. Părea atât de vulnerabilă și atât de frumoasă. Oare să-i spună ce minunată și incredibilă fusese toată noaptea, ce greu îi fusese lui să stea departe de ea, deși fusese conștient că era spre binele ei? Oare îl ura și mai tare, de aceea fusese capabilă să încerce să sărute un alt bărbat imediat după ce îl sărutase pe el? Un fior de gelozie cruntă îl străbătu, dar se abținu știind că nu era momentul pentru a-i cere el explicații.