Life in Greywood

Capitolul 16

Aceest capitol l-am făcut mai scurt pentru că nu mai am timp să scriu mai mult, cu noua poveste. Nu-i nimic, ştiu că acest capitol face cât sute pentru voi :) Enjoy

***********************

Încă de când am deschis ochii mi-am dat seama unde eram.

Am fost din nou izbită de asemănarea dintre livingul casei Roberts şi cel al casei Moldovan. Până când şi şemineul ce împrăştia căldură în toată casa, era amplasat în acelaşi loc, între baia de la parter şi bucătărie.

Eram singură în încăpere, aşezată pe o canapea foarte confortabilă. Am dat să mă ridic, să văd unde erau ceilalţi, însă câteva ţipete dinspre bucătărie îmi atraseră atenţia.

Ştiam de la Cristine că pereţii acelei case erau buni izolatori, aşa că m-am speriat la ideea că cel ce ţipa în acea încăpere vorbea, de fapt, foarte tare.

M-am ridicat în picioare şi am mers spre uşa de la bucătărie, lipindu-mi urechea să aud mai multe. Din prima, am recunoscut glasul lui Victor:

-Mamă, voi, voi... chiar v-aţi ţicnit cu toţii!

-Victor, se auzi vocea Martei puţin mai calmă.

-Niciun Victor, mamă! Ştiaţi foarte bine că Lorena a rămas inconştientă o zi datorită a ce s-a întâmplat cu fraţii Monroe! A trecut prin atâtea lucruri grele, la fel ca noi toţi! Însă ea nu e obişnuită cu viaţa de aici! Trebuia să aşteptaţi să mai treacă, să uite cât de cât! Să nu fie un impact atât de mare!

-Fiule, se auzi vocea şi mai calmă a lui Zaharia, faptul că a aflat adevărul a fost cel mai bine. Trebuie să fii sincer, nu e bine să ascunzi lucruri faţă de persoane, pentru că atunci când vor afla adevărul va fi şi mai rău pentru ei şi se vor supăra că nu le-ai spus din prima.

-Ah, da? Vocea lui Victor suna provocatoare. Atunci de ce nu îi spuneţi Oliviei cine este sora ei vitregă?? Ia spune, Marta! De Olivia îţi pasă, pentru că este fiica ta. Sora mea. Înţeleg şi sunt de acord cu această parte! Dar Lorena? Nu aţi avut dreptul să îi faceţi aşa ceva! Dacă păstraţi acest secret faţă de Olivia, ar fi trebuit să-l păstraţi şi faţă de Lorena! Vouă nu vă pasă!

Mi-am dezlipit urechea de uşă nemaivrând să aud nimic. Era iar prea mult pentru mine.

Am urcat scările şi am dat să intru la mine şi la Victor în cameră, însă un strigăt m-a oprit.

Era Olivia.

-Ah, Lorena! Te simţi mai bine?

Am scuturat din cap şi am intrat în cameră înainte să izbucnesc în plâns. M-am trântit în pat şi am dat drumul la tot.

Era prea mult pentru mine. Nu mai suportam. Simţeam cum o durere ascuţită de cap mă cuprinde. Victor avea dreptate. Lor le păsa numai de Olivia. Nu că m-ar fi bucurat să păstreze un astfel de secret faţă de mine, însă mă simţeam dată la o parte. Victor era singurul căruia îi păsa de mine.

Voiam să vorbesc cu el. Simţeam nevoia să stau chiar şi un an numai cu el, fără să ne mai deranjeze nimeni. Voiam să fie lângă mine, însă el era la bucătărie, certându-se cu părinţii lui pe seama mea.

Am continuat să plâng şi să mă învinovăţesc, când uşa se deschise. Mă pregăteam să iau o pernă şi să o arunc, însă m-am oprit când am văzut că cel ce stătea în prag era Victor.

Mi-am şters repede lacrimile, încercând să ascund faptul că am plâns, însă era imposibil. Ştiam mai mult ca sigur că aveam ochii roşii şi umflaţi după aproape un râu de lacrimi vărsat.