Life in Greywood

Capitolul 1

-O să avem grijă, te iubesc.

Astea au fost ultimele cuvinte spuse mamei înainte de a mă întoarce şi a mă urca în avion. Facultatea era al doilea vis după liceu, pentru oameni, iar eu aveam să îl trăiesc alături de Olivia Rivers, prietena mea cea mai bună.

Mergeam în oraşul Greywood, din statul Texas, la universitatea PIP. Bineînţeles, mama ne asigurase o gazdă bună, şi nu două locuri în căminurile studenţeşti.

Zborul cu avionul însemna pentru mine un lucru minunat. Nu era pentru prima dată cu avionul, însă pentru Olivia, da. Nu era prea încântată că îşi părăsea părinţii sau că mergea cu avionul, dar era fericită ca avea să-şi petreacă anii de facultate alături de mine.

Aveam locul de lângă hublou şi stăteam acolo, privind în gol, adâncită în gândurile de acasă, când Olivia a aruncat bomba. Bomba cea mare.

-Lori, mi-e rău.

-Rahat! Nu, nu şi în avion.

Am văzut-o că se pregătea să îmi arunce o scuză, însă personalitatea mea obraznică i-a oprit imediat replica.

-Taci. Fugi, fugi la baie şi ignoră-l pe africanul ăla care se holbează la stewardeze, ok?

Oliviei îi era dintotdeauna rău de maşini şi alte porcării din-astea. Dar nu îmi imaginam că şi avionul făcea parte din această categorie.

-Gata, Lor.

-Slavă cerului. Nu, nu , nu începe să îmi povesteşti ce ai făcut acolo, că nu mă interesează. Somn uşor. Mai avem 6 ore de zbor.

Restul zborului trecuse ca prin ceaţă. Era 5 dimineaţa în aeroportul din Odessa. Greywood era un oraş micuţ, cu o populaţie mai mică de 12.000 de locuitori, deci pentru a ajunge acolo aveam nevoie de o maşină care să ne ia din Odessa şi să ne conducă.

Ne-am înhăţat trollerele (plus trusele de machiaj, în cazul Oliviei) şi am ieşit din aeroport, încercând să ignor aglomeraţia prezentă chiar şi în orele de dimineaţă. Multă lume aştepta cu bileţele în mână pe care scriau nişte nume. Un tip trebuia să ne ia de acolo, fiul gazdei, din câte înţelesesem, însă nu era nici urmă de vreun băiat pe acolo.

Am ieşit din aeroport.

Nimic.

Şi iete aşa, mergeam în neştire pe trotuarul ce întâmpina călătorii ieşiţi din aeroport, mulţi la adăpost, căci ploua, tot căutând pe cine trebuia să vină după ei, când am simţit o apăsare pe umărul stâng.

Atât eu, cât şi Olivia ne-am întors. În faţa noastră stătea un băiat puţin mai mare ca noi. Purta jeans negri şi cămaşă bleumarin, perfect asortată cu o curea ţintată şi părul până la urechi ciufulit şi... ud.

-Lorena Summers şi Olivia Rivers?

-În persoană, domnule ud.

Am pus câtă bravadă marca Lorena Summers am putut. Eram o fire încăpăţânată, însă băiatul nu păru afectat de salutul meu original. A încuviinţat.

-Victor Moldovan. Haideţi cu mine.

Atunci, a scos o umbrelă şi ne-a îndrumat spre maşină prin ploaie. M-am holbat la el, timp de 5 secunde, 10 secunde, sau chiar mai mult. Nu m-am putut abţine.

-Dacă tot ai umbrelă, de ce eşti ud?

După cum am bănuit, Olivia şi-a ridicat cotul spre mine şi mi-a transmis o privire de genul: iar-te-apucă? , însă eram prea concentrată asupra lui Victor pentru a-i mai da atenţie prietenei mele.