Life in Greywood

Capitolul 20

Trecuse mai bine de o lună de la atacul lui Lilith, iar situaţia era cam aceeaşi.

Nu pot să explic cu exactitate starea psihică în care mă aflam şi, sincer, nici nu vreau să mă gândesc la durerea prin care am trecut în acele săptămâni grele.

Viaţa în Greywood fără Victor era seacă, amară, lipsită de sens. M-am hotărât că nu aveam unde să plec, în alt oraş. Voiam să plec departe de Victor, era adevărat... dar o parte din mine voia să rămână pe aproape. Sentimentele contradictorii mă cuprinzeau în fiecare zi, nedându-mi pace.

Aşa că iată ce am decis chiar după atac: să mă mut la mama mea.

Aici mă refer la mama mea naturală, Diana. Şi la Cristine, sora mea. Şi la Chris, primarul oraşului...

Tatăl meu.

M-am mutat acolo pentru că voiam un nou început pentru viaţa mea. Ştiam că nu aş mai fi suportat să stau în casa Moldovan, acolo unde l-aş fi văzut pe Victor în fiecare zi, lipsit de orice amintiri. Amintirile noastre. Voiam să uit şi eu tot ce uitase Victor, însă tot nu eram gata să-l uit. Era ca şi cum aş fi încercat să îmi opresc căderea dintr-o prăpastie şi să mă întorc la marginea acesteia: Imposibil.

Am rămas să meditez în pat pentru mai bine de zece minute şi m-am ridicat pentru a îmi începe, oficial, o nouă zi din noua mea viaţă.

Olivia încă era alături de mine sufleteşte, chiar dacă am rugat-o să rămână cu Jason în casa Moldovan. Ştiam că noua mea familie nu i-ar fi putut găzdui şi pe Olivia, şi pe Jason – ei neputând să stea despărţiţi - , aşa că am ales să fiu singura care să mă mut. Poate că era mai bine pentru ei aşa.

Tocmai ce intram pe porţile Universităţii PIP, când am simţit soarele strălucitor deasupra capului. Era un mare contrast între vremea din acea zi şi vremea din prima zi a mea în Greywood, ziua în care l-am întâlnit pe el.

Victor a continuat să vină la cursuri, însă eu l-am evitat pe cât posibil. El ştia foarte bine ce a fost între noi înainte să-şi piardă memoria, la fel cum ştia şi că eu încă îl iubeam. Marta a avut grijă să-i povestească tot trecutul lui. Cu toate astea, nu era de ajuns. I-ar fi fost imposibil să-l facă să-i explice toate sentimentele pe care le-a avut faţă de toată lumea. Dacă Marta i-ar fi spus lui Victor că a fost într-o relaţie cu Anna Monroe şi că a iubit-o, el ar fi crezut-o. La fel cum a crezut şi că el m-a iubit.

Însă nu mai ştiam dacă o făcea. Nici nu ştiam dacă era posibil să iubeşti pe cineva fără să o cunoşti pe acea persoană. Iar acest gând mă teroriza. De aceea nu am vrut să-l mai văd, şi astfel l-am evitat pe Victor. Pentru că gândul că nu ştia ce simţea pentru mine era agonios.

Stăteam pe banca din centrul parcului universitar, acolo unde multe s-au întâmplat: am stat şi am bârfit cu Alexandra, am purtat discuţii intime, Olivia a aflat că Alexandra era sora ei.

Am simţit o lacrimă fierbinte coborându-mi pe obraji, când am simţit o apăsare pe umărul meu. M-am întors să văd cine era, însă acea persoană s-a aşezat între timp lângă mine pe bancă.

Victor.

-Bună, Lorena.

-Salut.

Mă privea cu ochii lui negri profunzi, în care mă tot înnecam când îi zăream. Am simţit alte lacrimi coborându-mi pe obraz, dar le-am şters fugitiv. Nu voiam să par slabă.

-Plângi, observă el.

-Nu mai spune.

-Uite, Lori, oh. Cum să îţi spun?