Life in Greywood

Epilog

Iată şi ultima parte a poveştii care mă bucur că aţi îndrăgit-o atât de mult. Sper doar că după o lungă pauză pe care am luat-o datorită şcolii, să citiţi şi acest epilog. Vă pupă Lori (eu) :)

P.S. Dacă vă place, nu uitaţi de vot şi comentariu!

8 ANI MAI TÂRZIU...

Păsărelele cântau la fel de voioase ca sufletul meu. Norii albicioşi treceau plictisiţi bolta cerului cristalină.

Doi copii, un băiat mic şi o fetiţă puţin mai mare alergau în cerc în grădina casei Moldovan... cea nouă.

Îi vegheam prin fereastră pe micuţii mei în timp ce mă jucam involuntar cu verigheta pe care nu mi-o mai dadusem jos din ziua nunţii..

Toamna încă nu îşi făcuse cu adevărat apariţia, chiar dacă era sfârşit de septembrie, iar afară era la fel de cald ca într-o zi de vară. Ciudat. Deşi în prima zi în care am ajuns prima dată în Greywood ploua în continuu, ziua aceasta era senină.

În timp, am descoperit că puterile mele au devenit din ce în ce mai puternice. Acum eram mult mai puternică, chiar şi comparativ cu mama mea, Diana.

Cu ajutorul acestora l-am simţit pe omul fără de care nu îmi doream să trăiesc, cel de care eram unită trup şi suflet la bine şi la rău, apropiindu-se de mine. M-a cuprins cu braţele sale puternice şi călduroase şi m-a sărutat pe creştetul capului.

-Sunt atât de frumoşi, copiii, mi-a spus.

-Aşa este, am spus cu o voce abia şoptită.

Bianca şi Gabriel purtau amândoi nume româneşti datorită naţionalităţii tatălui lor. Cu toate acestea, ei semănau cu ambii lor părinţi.

Bianca, mai mare ca fratele ei, avea părul castaniu precum al meu, uşor cârlionţat, în timp ce ochii ei erau negri ca noaptea, precum ai lui Victor. Gabriel, în schimb, era roşcovan dar avea ochii mei căprui. Atunci când se încrunta, spatele i se arcuia, căpătând aceeaşi formă pe care o ia şi al lui Victor când este neliniştit, lucru nu prea întâlnit în ultima vreme.

O bătaie în uşa din faţă ne-a distras atenţia amândurora, însă n-am apucat să ajung la uşă, căci Bianca şi Gabriel erau într-o secundă acolo.

Era incredibil şi greu de explicat, dar sângele de om ce-mi curgea prin vene mi-a permis să nasc copiii, nefiind nevoie să adopt. Cu toate acestea, prin venele mele nu trece numai sânge uman, ci şi sânge de vampir încărcat cu puteri incredibile.

Toate acestea au fost moştenite de copiii mei şi ai lui Victor, într-o măsură foarte mare, atât de mare, încât celor doi le era greu să o controleze şi de multe ori se întâmplau chestii de genul acesta: ajungeau înaintea mea la uşă.

Am chicotit în sinea mea şi am ajuns să văd cine era.

Olivia Monroe, prietena mea cea mai bună, alături de Jason Monroe, soţul ei, tocmai ce intrau pe uşă cu un tort mare în braţe. Cei doi se căsătoriseră la scurt timp după mine şi Victor şi s-au mutat la rândul lor în altă casă, precum am făcut şi noi. A fost o decizie destul de grea, însă ideea că Marta şi Zaharia erau maturi şi se puteau descurca singuri ne-a convins că nu aveau să facă prostii (oh, nici măcar cu înaintarea în vârstă nu îmi dispărea simţul umorului!) .

Am afişat un zâmbet călduros pe chipul meu, când Olivia a lăsat tortul în braţele lui Jason şi a sărit pe mine cu braţele întinse. Printr-o mişcare care fără ajutorul unor mici puteri din sângele de vampir nu se putea îndeplinea, m-a cuprins în braţe.

-La mulţi ani nouă! a strigat Olivia.

-Ce nai-?

-Nţ nţ nţ, mamă de doi copii şi încă înjuri. Halal mamă! mi-a spus Jason cu nonşalanţă.