Life in Greywood

Capitolul 3

Drumul cu maşina spre casă fu destul de liniştit. Nu vorbirăm nici eu, nici Olivia sau.. Victor.

Victor, de fapt, nu spuse nimic tot drumul. Îl întrebasem vreo 2-3 chestii legate de ce naiba se întâmplase de fapt, însă, fără rost. N-a făcut decât să scuture din cap, dându-ne de înţeles că n-avea de gând să vorbească.

Odată ajunşi acasă, am remarcat că nu era urmă de Marta prin casă. S-o fi dus la culcare , m-am gândit, ceea ce imediat după mi s-a părut doar un gând idiot. Era doar ora 8. Oricum, era bine că n-avea de gând să ne întrebe ce păţisem.

N-am mai încercat să-l întreb pe Victor despre Marta. Practic, am lăsat-o baltă şi am fugit în cameră.

M-am aruncat în pat leneşă şi obosită. Mi-am rotit capul prin încăpere, apreciind încă odată stilul mobilierului. A doua oară nu mai părea atât de rău. Eram o fană a rockului, nu şi a vintage-ului, clar. Şi totuşi, acum părea mai în stilul meu.

Olivia a mers să facă prima duş, iar eu m-am aşezat în pat să răsfoiesc manualele noi. Bineînţeles, nu eram cu adevărat atentă la ce scria acolo, căci mintea mea era în totalitate cu gândul la ce se întâmplase defapt cu câteva minute în urmă.

Victor ne salvase. Asta era clar. Şi totuşi, de ce nu voia să vorbească cu noi? Am bănuit de când l-am văzut la aeroport că era un tip mai ciudat dar... chiar aşa?

Continuiam să răsfoiesc manualul din mâinile mele când am auzit o bătaie în uşă. Una slabă.

-Intră.

Mă aşteptam să o văd pe Marta intrând în cameră, să ne întrebe dacă aveam nevoie de ceva. Şi astfel, nu mă aşteptam ca cel ce tocmai intrase în cameră să fie Victor.

-Bună, Lorena.

-Bună, camarade. Ai glas acum?

Încuviinţă din nou, iară nederanjat de atitudinea mea obraznică. Veni lângă patul meu. Asta mi-a adus câteva gânduri nebune, însă le-am îndepărtat imediat. Trebuia să fiu serioasă.

-Mă pot aşeza?

Mi-am ridicat umerii şi mi-am lăsat manualul deoparte. După ce s-a aşezat, m-am ridicat şi eu, stând turceşte cam la o lungime şi jumătate de braţ distanţă de el. Safe , m-am gândit amuzată, după care mi-a părut rău. Fii serioasă , m-am mustrat singură din nou. A venit să vorbească, asta era tot ce voia.

-Am vrut, ăă, să vorbim. Despre seara asta.

-Dacă nu te simţi confortabil, nu vorbi despre asta. E în regulă.

Pentru prima dată păream serioasă. Cu toate astea, nu-şi schimbă expresia feţei. Defapt, expresia feţei lui era indescifrabilă. Ochii lui erau foarte negri, nici nu-i puteam vedea pupila, la lumina slabă a veiozei. Părul îi era uscat, de data asta, şi îi venea uşor ondulat până la umeri.

-Ba nu. Nu este în regulă. Nu am de gând să sar pe voi pentru că aţi stat atât de mult. E ok. Doar că... ceea ce aţi văzut în seara asta...

-E numai vina mea. Tot ce am văzut, Victor, a fost că oamenii ăia erau adormiţi de tot iar că tu ai venit să ne salvezi. Atât.

-Aha, păi..

Şovăi pentru o clipă, după care am putut citi pentru prima dată un sentiment pe faţa lui. Şi era... uşurare? Cu toate astea, n-a durat mult, iar el s-a încruntat.

-Păi, oraşul ăsta e plin de astfel de tipi. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Doar că..

-Doar că?