Fiul grădinarului

Capitolul 3

Nu vreau să mă mărit. Am doar 17 ani.

—Când aveai de gând să îmi spui? o întreb cu o furie în glas.

—Astăzi, spune mama căutând în dulap o rochie potrivită.

—Când? După cină? Oh, sau după nuntă? pufnesc eu iritată.

—Calmează-te draga mea, încearcă ea să mă liniștească. Doar te întâlnești cu el. Nu te măriți mâine. E băiat bun si foarte respectat de orașul său.

—Dacă mă întâlnesc cu el și nu îmi place dânsul sau dânsul nu mă place, pot refuza posibila nuntă? întreb eu făcându-mi un plan în gând.

—Categoric! spune mama ușurată.

***

Cobor scările și mă îndrept spre masa unde toți erau gata să înceapă cina. Mă așteptau. Unchiul Aiden si mătușa Janet erau plecați cu diferite treburi, iar tata si Anna nu erau prin preajmă.

Mă așez pe scaun după ce salut și mă scuz de întârziere. Îmi duc privirea spre fiecare persoană de la masă. Primul era un domn cu mustață destul de ascuțită ceea ce mă dusese cu gândul la un pictor renumit. A doua persoană părea să fie mama băiatului, părul ei era prins clasic într-un coc ce se potrivea perfect cu rochia ei de un albastru închis cu diferite modele din dantelă la baza pieptului. Îmi duc privirea spre cea de a treia persoană și rămân șocată. E băiatul peste care am dat astăzi. Părul său era prins la fel, doar îmbrăcămintea îi era diferită.

—Mă numesc Leonardo Torres, ea e soția mea Edith, iar el este fiul nostru Filip.

Băiatul privește plictisit farfuria din fața lui. Atitudinea lui mă enervează la culme, însă nu aveam nici un drept să mă supăr. Trebuia doar să îi supăr eu pe ei.

—Felicia, se adresă domnul Torres. Am înțeles că înveți să cânți la vioară, spune acesta încercând să facă conversație.

—Nu e mare scofală, spun sec nevenindu-mi altceva în minte.

—Felicia! am auzit-o pe mama șoptind.

—Dar dumneavoastră cu ce vă ocupați timpul? Desenați? Pentru că arătați leit cu un pictor nebun, spun eu încercând să par serioasă.

Nu obișnuiesc să judec o persoană după aspectul ei, însă trebuie să fac tot ce îmi stă în putință să opresc nebunia asta. Nu am de gând să stau o viață lângă o persoană pe care nu o iubesc.

Îl aud pe Filip chicotind ceea ce mă face să îmi îndrept privirea spre el și să mă încrunt. De ce râdea? Îi umileam părintele, iar tot ce făcea el era să se amuze.

—Nu. Nu desenez, spune domnul Torres puțin stânjenit.

—Deci ești pasionată de artă, spune doamna Torres zâmbind.

Am oftat zgomotos. Deja m-am săturat să pretind că sunt așa, să mă fac de râs cu gândul de a strica prima impresie. E inutil. Orice spuneam le făceam într-un fel sau altul pe plac.

—Este una dintre franghiile care mă țin legată de viață.

Sunt sinceră, poate puțin nostalgică. Arta și florile sunt două aspecte ce mă fac să mă bucur cu adevărat de viața asta plictisitoare. Mă comport normal. Nu îmi mai pasă dacă mă plac sau nu. Răspunsul meu va fi categoric același.

—Frumos spus. Apropo, si fiul meu apreciază arta. Desenează.

Filip se încruntă spre mama sa de parcă femeia ar fi spus un secret global.

—Oh! Nu mai spuneți! mă prefac eu impresionată. Ce anume desenezi Filip? întreb eu cu un mic zâmbet viclean.

E clar. Nu voia să vorbească despre asta. Dacă insist asupra subiectului cu siguranță mă va urî sau în cel mai favorabil caz mă va refuza.

—De obicei nuduri, spune rânjind spre mine, dar fac și portrete, continuă el.

Tușesc când îi văd rânjetul. M-am înroșit considerabil, iar el îmi privește fața satisfăcut. Nu mai spuneam nimic. Câștigase de data asta. Dar vorba aia. Ai câștigat o rundă, nu întreg războiul.

După câteva minute bune în care am fost obligată să o ascult pe mama și pe domnul Torres vorbind de politică, m-am ridicat cu gândul de a mă îndrepta spre camera mea.

— Felicia. Condu-l pe Filip în camera de oaspeți, spune mama văzând că toată lumea a terminat de mâncat.

O prind de mână și o trag mai aproape, suficient încât să nu ne audă oaspeții.

—Doarme aici? o întreb nervoasă în șoaptă.

Se încruntă și îmi face semn să îl conduc.

—Urmează-mă, îi spun băiatului în timp ce mă îndrept spre camera unde trebuia să doarmă.

''Cameră de oaspeți,pf. Îi prindea bine în beci"

—Ce crudă sunteți domnișoară Felicia! spune el prefăcându-se speriat.

—Poftim? întreb în timp ce deschid ușile camerei si intru.

—Nu mi-ar prinde bine un beci. E mult prea rece acolo jos, spune el râzând.

Tresar când îmi dau seama că el tocmai mi-a răspuns la gând. Mă auzea? Inima îmi bătea puternic, iar palmele îmi devin treptat transpirate. Îmi e teamă. Trebuia să ies din camera asta. E imposibil, poate o coincidență ciudată.

Mă întorc gata să ies fără să îi mai spun nimic, însă el închidea ușile.

—C-e-e-e faci? întreb eu speriată îndreptându-mă spre uși.

Se dă la o parte și îmi face loc să trec. Îmi îndrept mâna spre clanță însă el își lipește mâna de lemnul lăcuit al ușii.

—Pot pleca? întreb tremurând fără să mă întorc spre el.

Nu răspundea. Tot ce făcea era să îmi respire în ceafă tăcut.

Mă întorc spre el în timp ce îmi țin ochii închiși strâns. Simt cum îmi ridică lănțișorul de la gât, ceea ce mă face să deschid ușor ochii. Îmi privește lănțișorul curios. Îl întoarce pe o parte și pe alta cercetându-l atent.

—Ce ești? întreb auzindu-i chicotul.

—Ce nu sunt? întreabă el în timp ce își mută privirea pe obrazul meu.

Lasă lănțișorul și își plimbă degetele pe obrazul meu rece. Ochii lui au o emoție inexplicabilă. Nu îmi pot da seama la ce se gândește, ce are de gând să îmi facă. Oare urmează să mor? Nu, nu ar avea de ce să mă omoare.

— Dă-te, spun îndepărtându-i mâna.

Vocea îmi tremură, însă am și eu demnitatea mea. Acesta își ridică o sprânceană amuzat. Ochii săi care erau aproape inexpresivi acum câteva secunde, emană puțină uimire. E uimit că îl înfrunt?

—Sau ce? Ce îi vei spune mamei tale? Că îți citesc gândurile? îmi șoptește la ureche.

Se îndepărtează de mine privind biblioteca atent.

—Într-adevăr, sunt puțin surprins, spune băgându-și mâinile în buzunare.

—Mulțumesc frumoasă Felicia, spune el încă stând cu spatele.

Mă întorc spre ușă și o deschid de parcă ăsta ar fi fost scopul meu în viață.

''Cu plăcere, dragul meu Filip" îi aud vocea în capul meu încercând să mă imite.

Surprindere?
Teamă?
Furie?
Curiozitate?

Nu îmi pot explica sentimentele amestecate pe care le simt acum.

Filip Torres citește gânduri.