Fiul grădinarului

Capitolul 12

"O voi urî pe Felicia."

— Oprește-te! strig ajungând lângă cei doi.

Sylvia își ia mâinile de pe fața lui Thomas și mă privește.

— M-am oprit, spune aceasta zâmbind.

— De ce ai făcut asta? întreb prinzând-o de încheietură.

Imagini îmi învăluiau mintea. Mulțime agitată. Foc. Nu înțelegeam ce se întâmplă.

Sylvia își trage mâna și pufnește. Imaginile au dispărut. Ea se îndepărtează și iese din grădină.

— Felicia? îi aud vocea lui Thomas.

Mă întorc spre acesta. Stătea în șezut cu mâinile pe cap. Mă îndrept îngrijorată spre el.

— Ești bine? întreb în timp ce îi întind o mână ca să îl ridic.

Îmi privește mâna timp de câteva secunde și o respinge. Se ridică singur și mă privește dezgustat.

— Doar pleacă, spune el rece.

Cuvintele rostite de acesta îmi străpungeau inima. Deși îmi spunea să plec, ochii lui mă implorau să rămân. Erau neputincioși, iar eu nu știam cum să îl ajut.

Lacrimile îmi invadau chipul. Mă uitam in jur. Căutăm o cale de-al aduce înapoi.

— Pleacă! se răstește el.

Tresar. O lacrimă i se scurgea din colțul ochiului. Trebuia să îl las singur. Trebuia să găsesc o soluție.

Mă întorc și fug spre conac. Trebuia să cer cuiva ajutorul, însă cui? Fiecare are un scop personal. Nimeni nu avea să mă ajute.

Mă îndrept spre camera de oaspeți. Îmi așez mâna pe clanță gata să o deschid. Voiam să vorbesc cu Filip. Poate știa o cale de-al aduce pe Thomas la normal. Îmi retrag mâna.

„Și el are un scop.. De ce m-ar ajuta?” gândesc eu.

Îmi era teamă. Teamă că Thomas mă va urî pentru totdeauna. Îmi țin lacrimile în ochi. Trebuia să mă descurc singură.

Deodată ușa se deschide larg, iar Filip mă privește confuz.

— Vrei să vorbim? întreabă el.

Nu puteam să mai dau înapoi. Era chiar în fața mea. Nu. Nu trebuie să vorbesc cu el. Trebuie să găsesc o scuză și să plec. Ce mă fac cu Thomas?

— Felicia? Plângi? întreabă el încruntându-se.

Nu realizasem că am dat drumul unei lacrimi. Filip mă prinde de încheietură și mă trage in cameră. Închide ușa și se așează pe canapea făcându-mi semn să fac același lucru.

— Mamei nu îi pasă de cum mă simt, încerc să mint.

Practic nu mințeam, însă nu aș fi plâns pentru asta niciodată.

— Bine, acum motivul pentru care plângeai, spune el privindu-mă.

Acum? Acum ce? Putea să îmi citească gândurile, însă dorea de fiecare dată să spun ce gândesc cu voce tare.

— Sylvia, spun eu într-un sfârșit.

Acesta face ochii mari și mă privește uimit.

— E aici? întreabă cu o furie în glas.

Dau afirmativ din cap. Lacrimi au început să îmi cadă când imaginea lui Thomas furios îmi apăru în minte.

Filip se ridică de pe canapea pufnind. Se plimbă prin cameră iritat.