Fiul grădinarului

Capitolul 17

"Thomas.."

          Durerea de cap își făcu apariția. Încercam să mă ridic însă corpul nu îmi respecta comenzile. Frămănturi de amintiri se plimbau în mintea mea făcându-mă să tresar.

     — Thomas.. spun cu o voce răgușită.

     — Odihnește-te, mă îndeamnă o voce masculină.

          Îmi mut privirea spre acesta. Thomas mă învelește la loc în ciuda încercărilor mele de a mă ridica.

          Îmi mângâia părul și mă privea blând. În ochi avea o urmă de vinovăție.

     — Ce s-a întâmplat? spun panicată.

          Acesta își coboară privirea și tace pentru câteva minute.

     — Îmi pare rău. spune într-un sfârșit.

     — Nu înțeleg.. încerc să spun.

     — Edwin a omorât pe toată lumea, reușește el să îmi spună.

          Toți ... Erau morți? Mama? Tata? Marta? Toți ceilalți? Câteva lacrimi îmi scăpară.

     — Până și Filip? șoptesc mai mult pentru mine.

          Thomas scapă un mic zâmbet. De ce zâmbea? Ce era cu el? Edwin mi-a omorât întreaga familie, iar el zâmbește.

          Își reia privirea serioasă și se ridică brusc.

     — Și Filip a murit, spune băgându-și mâinile în buzunare.

          Și Filip a murit din vina mea. Toți au murit doar din vina mea. Eram total vinovată pentru tot ce se întâmpla.

          Thomas mă privea amuzat. Mă încrunt spre el în timp ce încercam să îmi șterg din lacrimi. Se așază din nou lângă mine și îmi prinde mâinile în obraji. Ochii săi albaștri au devenit gri. Trăsăturile feței se schimbau și ele. Părul său auriu era acum negru și lung. Filip.

     — Ce față ai făcut, spune el râzând.

     — Nu e amuzant! spun încercând să îl lovesc, însă mă împiedic de cearceafuri.

          El mă prinde la timp și mă privește atent chipul. Se apropia ușor de fața mea, însă se îndepărtează când aude ușa.

     — Am pierdut ceva? întreabă Sylvia rânjind.

          La vederea Sylviei imaginea devenea din ce în ce mai neclară. Imagini îmi apăreau din senin in fața ochilor. Era o amintire diferită. Eram în propriul meu corp însă nimeni nu părea să mă observe.

          Oamenii fugeau în diferite direcții. Părea să fie un sat. Totul era în flăcări. Îi auzeam vocea Sylviei strigând după ajutor. Mă grăbesc spre ea și intru în casă. Flăcările nu mă afectăm și nu simțeam fumul. Eram ca un spirit. O observ pe Sylvia cu o față speriată încerca să iasă din încăpere, însă flăcările erau prea mari. Încerc să o ajut, dar aceasta nu mă aude și nici nu mă vede.

     — Te pot ajuta, se aude vocea unui bărbat.

          Mă întorc confuză și îl analizez. Era ... Edwin.

     — Ajută-mă! strigă Sylvia disperată.

     — Te grăbești. Nu îmi place, rostește Edwin gânditor.

          Tavanul casei aproape cădea, iar el nu părea să își facă griji.

     — Fac orice, doar ajută-mă! spune fata în timp ce se apropia.

          Fumul devenea din ce în ce mai înecăcios.

     — Ce spui de o promisiune? întreabă bărbatul rânjind.

          Sylvia căzu pe podea însă înainte să cadă a murmurat un "accept".

          Edwin oftează, ridică fata și o pune pe umăr. Soptește ceva într-o limbă necunoscută mie, iar focul se oprește treptat.

          Încerc să îi urmez însă imaginile se rotesc și îmi deschid brusc ochii.

          În fața mea stătea Sylvia care încerca să mă "trezească" bătând din degete.

     — Visezi cu ochii deschiși? întreabă ea încercând să pară surprinsă.

     — Unde e Filip? întreb privind în jur.

     — Măi să fie! Cumva nu îmi funcționează blestemul? întreabă rânjind.

          O iau prin surprindere prinzând-o de încheietură. Mă concentram pe amintirea de mai devreme. Trebuia să aflu care era promisiunea.

     — Ești cam nepoliticoasă, spune plictisită Sylvia.

          Îmi îndepărtez mâna și încerc să îmi dau seama de ce nu mergea.

     — Am auzit că ai aflat unde e grimoarul, îmi întrerupe ea gândurile.

     — Neglijent din partea ta să uiți că ai făcut o promisi-.. se oprește brusc realizând probabil ce spunea.

          Se încruntă și se ridică brusc de lângă mine. Pășește nervoasă spre ieșire.

Promisiune.

*

     — Cum adică știai? îl întreb surprinsă.

          Eram în magazie împreună cu Thomas. Îi povestisem tot ce se întâmplase, chiar și despre grimoar. Aveam nevoie de sprijin psihic. Faptul că eram la doi pași distanță de moarte mă înfiora.

     — Acele voci, spune acesta oprindu-se parcă ascultând. Ele mi-au spus tot, continuă el.

     — Nu aud nimic, șoptesc încercând să mă concentrez.

     — Le aud perfect. Povestesc despre trecut și prezent, uneori chiar și despre viitor, spune privind în jur fascinat.

Trecut?

     — Care a fost promisiunea propusă de Edwin pentru Sylvia? întreb cu speranța unui răspuns.

     — Întinde mâna, mă îndeamnă Thomas cu ochii închiși.

          Mă uit confuză la el. Să întind mâna?

     — Doar întinde-o, continuă acesta.

          Îmi întind mâna așteptând niste imagini de la acea amintire.

          „ De ce m-ai salvat? " aud vocea Sylviei întrebând.

          „ Ești o persoană interesantă. " răspunde Edwin.

          „ Spuneai ceva de o promisiune. ” spune ea nesigură.

          „ Pe care acum ești obligată să o îndeplinești. " răspunde râzând.

          „ Ești o vrăjitoare acum. Una chiar foarte puternică. Ia-l ca pe un favor. În mâinile tale ai un blestem și mai puternic. ” îi explic clar Edwin.

          „ Nu folosi blestemul decât în momente critice. Promite-mi că nu vei răni pe nimeni dacă îl folosești. ” spune acesta serios.

          „ Promit. ” veni și răspunsul Sylviei după câteva secunde.

Promit.