Fiul grădinarului

Prolog

   „ Dacă aș fi avut o floare pentru fiecare moment în care m-am gândit la tine, aș putea să mă plimb în propria mea grădină pentru totdeauna. "

Alfred Tennyson

—E timpul pentru somn draga mea Elisa, spune femeia făcându-i semn fetei să se bage în pat.

—Mama! Nu este atât de târziu! protesta fata, în plus, am 7 ani, continuă ea așezându-se pe cearceaful moale.

—Bine, oftă femeia. E ultima poveste, ai înțeles?

—Să fie una specială! spune fata în timp ce se întindea. Povestea ta preferată!

Femeia se așează lângă copilă și începe să povestească. De data aceasta nu era o poveste cu dragoni și cavaleri ce luptau pentru viața unei prințese. Era o poveste de viață. Era o poveste de dragoste ... diferită.

— Felicia! Te rog, opreşte-te! strigă Marta încercând să mă prindă.

— Trebuie să te pregătesc, se oprește ea la poarta grădinii trăgându-și sufletul.

Alerg fără să privesc o secundă înapoi. Mă opresc când ajung în inima grădinii și îmi pun mâinile pe genunchi respirând greu. Privesc în jurul meu uitându-mă la minunatele flori. Parcă străluceau atât de iubite erau. Erau atât de perfecte, dar în același timp ghinioniste. Nu mulţi știau să le observe adevărata frumusețe.

— Alt bal? se auzi o voce masculină oftând.

Nici nu trebuia să mă întorc. Știam exact cine se afla în spatele meu. Prietenul meu, Bill-grădinarul, singurul care se poarta normal cu mine ‒ în ciuda diferențelor noastre de statut‒ sau de vârstă pot spune. E mereu sincer, dar în același timp loial si respectuos. Bill e genul de persoana care nu ocoleste subiectele tabu. Daca ai avea o pata pe fata sau chiar ceva intre dinti, ti-ar spune direct. E persoana langa care te simti confortabil indiferent loc.

Mă întorc și îi zâmbesc larg. Vârsta si-a pus de ceva timp amprenta pe trupul lui. Pălăria ce o prețuia și o purta întotdeauna ‒de parcă avea ultimul gram de tinerețe în ea‒ îl întinerea câtuși de puțin deoarece îi acoperea părul cărunt. E ceva special cu acea palarie, pot paria pe asta. 

— Bill! spun şi alerg spre el gata să îi sar în brațe.

— Ușor, ușor puștoaico! spune el punându-și mâinile în față mimând un zid. Doar nu vrei sa îți murdărești mai tare rochia, nu? spune în timp ce îmi privește materialul plin de noroi, probabil de la atât târât pe jos.

Încremenesc când văd petele mari în jurul rochiei. Materialul albastru pal arăta acum mai mult un noroi pal. Of, si cand ma gandesc cat de mult i-a luat mamei sa aleaga rochia asta. Imi amintesc ca am probat 6 rochii inainte si de fiecare data stramba din nas, pana cand ochii ei s-au intalnit cu acest albastru pal - pardon, noroi pal acum.

„Mama mă va omorî. " 

— Eu mă voi retrage, spun imitând una din prietenele mamei ridicând de o parte si de cealaltă a rochiei încercând să nu râd.