Fiul grădinarului

Capitolul 11

Grimoarul?

Încerc să mă zbat să găsesc o cale să-l dau jos pe cel ce îmi strângea gâtul.

— Unde e? țipă acesta la mine.

Îl privesc mai atent și reușesc să îmi dau seama cine era. Damian Ivailo, acel bulgar.

Acesta văzând că nu îi răspund îmi strânge mai tare gâtul. Imaginile se mișcau până când totul se transforma încet, încet în negru.

Deodată este smuls de pe mine eliberându-mi gâtul. Încerc să mă mișc, însă în zadar. Totul a devenit acum negru.

— Felicia! a fost tot ce am auzit. Vocea lui Filip.

***

Îmi deschid lent ochii până văd clar tavanul. Pielea gâtului mă durea îngrozitor. Părea să fie dimineata. Încerc să mă ridic și îl observ pe Filip dormind la marginea patului. Părul îi era ciufulit. Părea că a dormit aici. Îmi aduc aminte de cele întâmplate aseară. O durere de cap își face apariția făcându-mă să îmi duc mâna spre acel loc.

— Gândurile tale îmi tulbură somnul, spune Filip răgușit așezându-și mai bine capul.

— Ce s-a întâmplat? întreb eu sprijinindu-mă de capătul patului.

— Gândești prea mult, spune ridicându-se somnoros.

Era la fel de inexpresiv ca acum câteva zile. Ce era cu el?

— Aseară, încerc să spun ducându-mi mâna la gât.

— Ai leșinat înainte să adormi, mă întrerupe el.

— Dar ...

— Doar odihnește-te, spune el îndreptându-se spre ușă.

— Filip! îl opresc eu.

Trebuia să îl întreb despre blestem. Trebuia să îmi spună că nu sunt implicată. Trebuia doar să îmi fac curaj. Momentul oportun, hm?

Acesta se întoarce spre mine privindu-mă atent. Îi fac semn să se apropie. Își ridică sprânceana și se apropie așa cum i-am cerut.

— Filip ... Tu mă iubești? întreb ezitând.

Îl privesc atent. Acesta nu spune nimic. Mă privește în tăcere. Deodată începe să râdă cu poftă.

— Felicia, spune după ce se oprește din râs. Ești amuzantă.

Se întoarce și se îndreaptă spre ușă încă amuzându-se de întrebarea mea.

Mă simțeam oarecum ușurată, însă ceva din mine nu îl credea. Nu credeam în acel zâmbet. Nu credeam în acel râs. Nu mi-a răspuns la întrebare.

Mă ridic din pat și mă îndrept spre oglindă. Urmele de pe gâtul meu erau evidente.

Grimoarul.

Singurul lucru care îmi răsuna în minte alături de imaginea lui Damian Ivailo.

— Felicia! strigă mama îmbrățișându-mă.

„Tu de unde ai mai apărut?”

— Filip mi-a spus că ți-a fost rău aseară, spune rupând îmbrățișarea.

Priveam chipul plin de îngrijorare a femeii din fața mea. Câtă falsitate.

— E îngrijorat si va mai sta un timp la noi, continuă ea zâmbind.

Nu părea să fie afectată de semnele de la gâtul meu. Dorea să-și mărite cât mai repede fiica pentru a nu-și păta reputația. Nu se putea numi mama.

***

Intru în camera Annei cu gândul de a o găsi. Camera era goală, iar ea nu era prin jur. Pășesc lent până ajung lângă pat.

— Deja mă cauți? se aude vocea firavă a Annei.

— Sarah, vreau să vorbim, spun întorcându-mă spre ea.

Aceasta îmi face semn să fac liniște și închide atent ușa.

— Aseară, încep eu să spun.

— Te vânează vrăjitorii lui Edwin, am auzit, spune ea așezându-se pe pat.

— Edwin? întreb confuză.

— Domnul Edwin pentru tine, spune ea chicotind.

— De ce mă vânează? întreb tot mai confuză.

Aceasta arată spre lănțișorul meu.

-Cine nu și-ar dori să comunice cu cei din cealaltă lume?

Totul era puțin mai clar. Îl vedeam pe Bill datorită lănțișorului.

-Dar Damian spunea ceva de grimoar.. spun eu gânditoare.

-Ah! Caută și grimoarul deci. E o carte cu vrăji. Străbunii tăi au ascuns-o bine din motive întemeiate, spune aceasta întinzându-se.

— Unde au ascuns-o? întreb eu.

— De unde să știu eu? Oriunde ar fi, ascunsă să fie! Nu trebuie să ajungă în mâinile lui Edwin. Ar folosi-o în scopuri personale, spune ea plictisită.

Îmi răspundea la orice întrebare și îmi explică fiecare lucru. Oare ce urmărea?

— De ce mă ajuți? întreb eu curioasă.

— Nu te ajut. Doar te direcționez unde trebuie. Fiecare are scopul lui, nu? spune ridicându-se.

Nu puteam să îmi dau seama dacă era în favoarea mea sau nu. Mă întorc și mă îndrept spre ușă. Voiam să îl văd pe Thomas. Voiam să vorbesc cu el.

Ies din conac și merg spre portița grădinii. O deschid ușor și o privesc. Albul ei învechit îmi aducea aminte de Bill care spunea de fiecare dată. O renovăm noi cândva. Dar nu am mai renovat-o. Mereu intervenea ceva. Mi-aș fi dorit ca Bill să fie aici. Nu spiritual, ci fizic. Să mă tachineze, să mă complimenteze, să mă alinte, să râdă de mine, să mă încurajeze, să mă considere cea mai buna prietenă. Făcea toate astea și nu cerea nimic în schimb. Îmi era dor de el.

Intru în grădină lăsând poarta să se închidă singură. Voiam să îi spun lui Thomas tot. Tot ce am încercat să ascund de el cu gândul de-al proteja. Nu îmi mai doream să țin secrete. Nu față de el.

— Deci? Ce vei face de acum? se aude o voce feminină.

Merg spre sursă și o observ pe Sylvia care își ținea palmele pe obrajii lui Thomas. El o privea atent de parcă era hipnotizat.

— O voi urî pe Felicia, spune încă privind-o atent.

„O voi urî pe Felicia.”