Fiul grădinarului

Capitolul 4

Filip Torres citește gânduri.

E dimineata, iar eu sunt în fața mormântului lui Bill. Am nevoie de sfaturi, de o îndrumare și nu am cui să cer ajutor. Nu sunt nervoasă. Sunt confuză si pierdută. Am nevoie de o îmbrățișare și de un gând bun. Bill e mort. Toate astea au dispărut odată cu el.

Mă ridic și așez mai bine florile de pe mormântul dragului meu prieten.

Îmi amintesc de cuțitul din pieptul lui. Avea două litere *T.F.*, cu siguranță de la un nume.

Thomas Forbes

Era imposibil. De ce și-ar ucide propriul tată? Nu are nici un motiv să facă asta, însă trebuia să iau în calcul și ruta asta. Poate că Thomas nu e ceea ce pare. Poate că...

— Îmi pare rău Felicia, se aude o voce din spatele meu.

Mă întorc și îl văd pe Thomas. Ochii săi albaștri emanau o tristețe ieșită din comun. Pot să îi citesc cu ușurință expresiile. Uneori îmi oferă senzația că știu chiar și ceea ce gândește.

— Doar nu am știut cum să reacționez când ți-am auzit numele. Eram puțin cam... surprins, continuă el.

Sunt bucuroasă că își cere scuze, că nu urma să mă lase baltă și să se comporte precum ceilalți. Totuși trebuie să iau în calcul și cealaltă posibilitate. Nu am probe solide, doar cele două inițiale de pe cuțit.

T.F.? Torres Filip

Filip. De ce ar face asta? Nici nu îmi pot explica ce este mai exact

— Felicia? Mă poți ierta? O luăm de la început? m-a trezit Thomas din gânduri.

Thomas e sincer. Probabil cea mai sincera persoană pe care am întâlnit-o până acum. Pot să simt asta.

— Hmm, spun ducându-mi mâna la bărbie gândindu-mă.

Ochii lui se măresc.

-Te iert, spun abținându-mă să nu râd copios.

Expresia lui merită toți banii!

— Mă tachinai! spune acesta îndreptându-se spre mine.

Mâinile sale sunt murdare de pământ ceea ce mă făcu să fug de el. Ajunsă la un colț al grădinii mă întorc și îi văd zâmbetul triumfător.

Acesta își pune mâinile între noi ca un fel de zid. Imediat îmi apare imaginea lui Bill în minte. Îmi amintesc de acel zid ce îl pusese între noi ca să nu îmi murdăresc rochia.

—Doar nu aveai impresia că te voi murdări, spune el lăsându-și mâinile în jos chicotind.

— Semeni foarte mult cu tatăl tău, spun întristându-mă.

Câteva lacrimi sunt gata să se scurgă din colțurile ochilor mei, însă sunt mult prea orgolioasă. Nu vreau să le las să cadă.

— Hei! Nu te întrista. Nu ai voie să fii tristă, spune hotărât băiatul.

— De ce nu? întreb confuză.

Thomas se îndreaptă spre micul furtun de lângă noi și își clătește mâinile.

— Numele tău a fost dat cu un scop. Felicia înseamnă fericit în latină, spune zâmbind.

  
Inima îmi bate cu putere. Fiecare cuvânt rostit îmi aduce un mic fior. Accentul său melodios putea fi ascultat la nesfârșit. Privirea lui blândă poate vindeca fiecare rană pe care o ai pe suflet.

***

— Am auzit că mai stai o perioadă pe aici, spun privind băiatul ce stătea cu spatele la mine. Privea geamul.

— Te-am crezut o persoană mai fricoasă, spune Filip în timp ce își întoarce privirea spre mine. Nu mă așteptam să apari în camera mea, continuă amuzat.

Deși buzele sale iau forma unui zâmbet, ochii săi de gri nu transmit prea multe.

— Vreau să vorbim, spun încercând să îmi controlez tremurul din voce.

E o persoană misterioasă, iar mie îmi este frică de mister. Nu am de ales. Există posibilitatea ca Filip să fi fost cel care...

— Mă uimești Felicia, spune în timp ce se apropie.

Îmi pronunța numele clar punând accent pe acesta.

Tot ce îmi doresc în acest moment e adevărul. Trebuie să știu cine mi-a ucis singurul prieten.

Mă întorc și închid ușile. Nu vreau să risc să îmi auda cineva conversația.

— Ce vrei, micuță Felicia? întreabă el curios.

Știa ce vreau. Putea să îmi intre în cap și să-și găsească singur răspunsul. Avea totul la picioare, însă probabil dorea să afle direct răspunsul.

— Stai jos, spun așezându-mă pe canapea.

Se îndreaptă spre canapea si se așează nerupând contactul vizual. Nu puteam să îmi dau seama ce simte. Eram puțin uimită. Tot ce puteam să fac era să privesc oamenii. Nu să le privesc chipul, ci ochii. Oglinda lor interioara. Prin asta puteam să îmi dau seama ce simte fiecare.

— De ce te afli aici? întreb încercând să îl privesc în ochi, însă când greș mutând privirea. Chiar mă intimida.

— Doamna Evans mă consideră o partidă bună pentru fiica ei, spuse el referindu-se la mine.

— Ai fost la balul de acum câteva zile? întreb încercând să mă gândesc la cu totul altceva, însă nimic nu îmi trecea prin minte decât imaginea lui Bill.

O melodie!

Nu doream să afle ce gândesc cu adevărat. Sigur nu ar mai fi sincer cu mine. Probabil niciodată nu a fost.

— Conștientizezi că tot te aud, nu? întreabă el zâmbind.

„Frumos cântec. De ce nu mi-l cânți cândva?“ îi aud vocea în capul meu.

— Ce ești mai exact? întreb încercând să nu tremur.

— Acum vrei să mă cunoști? răspunde el pe un ton pervers.

Îi dau o palmă. Am început cu stângul, dar nu îmi plăcea atitudinea lui. Nu mă puteam abține. Mă enerva la culme.

Acesta nu se încruntă. Linia gurii sale se transformă într-un zâmbet. Începe să râdă zgomotos de parcă aș fi spus o glumă bună.

— Nu vrei să mă cunoști, spune devenind brusc serios.

Nu. Nu era serios. Era trist? Ochii săi inexpresivi erau acum umbriți ... De tristețe?

Îmi duc mâna instinctiv pe umărul lui. Era surprins de gestul meu. Ochii lui erau îndreptați spre mâna mea. Era cu adevărat uimit.

Poate că totul era o greșeală. Eram toți la locul nepotrivit în timpul nepotrivit.

— Îmi pare rău, spun cu sinceritate.

Nu aveam nici un drept să îi cer explicații sau să îl întreb ce este cu adevărat. Nu asta trebuia să mă preocupe. Probabil inițialele de pe acel cuțit erau o simplă coincidență, la fel si cu numele lui Thomas, la fel si cu întâlnirea cu cel din fața mea, Filip. Probabil totul era o coincidență.

Exact! O coincidență!

Îmi retrag mâna. Mă ridic de pe canapea si merg spre ușă pășind cu grijă. Deschid ușa și o închid la loc după ce ies lăsând în urmă sunetul pașilor mei.

„Nu există coincidențe“ îi aud vocea în capul meu.

Filip Torres nu este atât de arogant precum pare.