Fiul grădinarului

Capitolul 8

Legenda e reală.

— Te-ai trezit! spune mama ușurată.

Aceasta se apropie și se așează la marginea patului. Îmi duc mâna instinctiv la piept. Colierul era încă acolo. Puteam să jur că Anna l-a spart.

-Annastasia mi-a spus că ai leșinat, spune mama îngrijorată. Te simți mai bine?

— Mă simt perfect. spun încercând să schițez un zâmbet.

Îmi era destul de greu să o văd atât de îngrijorată. Îi pasă doar de o singură persoană – ea.

— Foarte bine! Mâine Filip se întoarce în orașul său. În seara asta dăm o petrecere în cinstea lui, spune mama ridicându-se.

Filip pleacă?

—Ce părere ai despre el? întreabă ea privindu-mă atent.

Îmi lăs privirea în jos. E un băiat bun, dar asta nu mă face să îl iubesc.

Femeia văzându-mi reacția pleacă din cameră fără să mai spună ceva. Pentru un moment uitasem că Filip se află aici drept partidă.

Trebuia să o găsesc pe Anna. Aveam nevoie de multe explicații. Din nou, mă simțeam confuză și pierdută de parcă nu trăiam cu adevărat. De parcă eram într-un alt vis ... pierdut.

Îmi amintesc de cuțitul cu cele două inițiale. Îl caut peste tot, însă nu îl găsesc. Cu siguranță Anna l-a luat. Nu înțelegeam. Are doar 7 ani, dar felul cum vorbea, cum reacționa la diferite situații, îmi dădea impresia că e mult mai matură decât mine.

Nu l-am mai văzut pe Filip de ceva timp.

— Și îți e dor? se aude o voce din cealaltă parte a camerei.

Îmi întorc speriată privirea spre el. Nu mi-am dat seama când a intrat în cameră. Nu știam ce să îi spun. Întreaga situație m-a dat complet peste cap. Îmi doream o scăpare. Îmi doream, îmi doream o alinare.

— Filip? întreb în timp ce încerc să mă ridic din pat. Cât de sincer ai fost cu mine până acum?

Acesta se întoarce spre mine. Îi puteam vedea neliniștea din privire. Pleoapele lui închideau și se deschideau încet ascunzându-i abisul din ochi.

—Nu te-am mințit o clipă, spune el sincer și se reîntoarce spre geam.

—Asta înseamnă că nu mai minți nici acum, spun eu așteptând un răspuns la concluzia mea.

Nu spunea nimic. Privea fix geamul în liniște.

— Știi cine l-a ucis pe Bill? întreb cu o teamă în glas.

— Da, spune fără să ezite.

Ecoul vocii sale îmi dădu un șir de fiori. Îmi era teamă. Ceva din mine nu accepta ca ucigașul lui Bill să fie chiar Filip.

— Cine? întreb plină de speranță.

— Nu îți pot spune, mi-am dat cuvântul, spune acesta.

Fiecare om este obligat să își țină cuvântul dacă și-l asumă. Aveam să insist în zadar daca aveam de gând să fac asta.

— Cine e Sylvia? întreb ezitând.

Puteam să observ cum se încordează la auzul acestui nume.

— De ce mă întrebi lucruri pe care le cunoști deja? întreabă el cu o răceală în glas.

— Vreau să aud asta de la tine, spun încercând să par calmă, însă tremurul din voce mă dădu de gol.

— Persoana care m-a iubit și m-a urât în același timp, spune acesta ducându-și mâinile în buzunare.

„ Legenda chiar e reală.“ gândesc eu.

— Bingo, spune sarcastic ieșind din cameră.

— Stai! spun încercând să îl opresc, însă începu să alerge pe holuri.

Cum puteam repara lucrurile? Eram prinsă în mijlocul unui blestem. O persoană ce nu o puteam iubi, mă iubea. Ce putea fi mai dureros de atât?

***

— Ce rochie vei îmbrăca domnișoară Felicia? întreabă Marta entuziasmată.

Priveam dezinteresată fiecare rochie din fața mea. O căutasem pe Anna peste tot, însă nu am putut să dau de aceasta, iar Filip parcă a intrat în pământ.

"Încearc-o pe cea verde. Îți stă bine in verde." se aude vocea lui Filip în capul meu.

"Filip! Te-am căutat! Am vrut să îmi cer scuze.. Pentru tot." încerc să repet în gând.

Nu părea să îmi răspundă, dar cu siguranță m-a auzit.

— O voi încerca pe cea verde. spun într-un final.

— Bună alegere, domnișoară Felicia! Părul tău castaniu se potrivește perfect cu acest tip de verde, spune Marta zâmbind.

*

— Frumoasă rochie, Felicia, mă complimentează prietena mamei, Patricia.

— Mulțumesc doamna Watson. spun ocolind-o.

Sala era deja destul de aglomerată, iar eu o căutăm pe Anna. Nu am văzut-o de când mi-a spart lănțișorul. Practic vorbind, căci teoretic lănțișorul era întreg.

O zăresc pe Anna. Vorbea cu o fată în cealaltă parte a sălii. Mă îndrept spre ea, însă o mână mă trage într-un loc mai retras.

Încerc să mă zbat din strânsoare, însă mă calmez când observ cine se află în fața mea.

— Thomas? întreb surprinsă la vederea acestuia.

Era îmbrăcat elegant. Părul său blond era prins la spate. Cămașa de un albastru închis i se potrivea perfect. Îi dădea un aer de nobil.

— Chiar aici, spune el zâmbind.

Îl îmbrățișez strâns. Mă bucură faptul că a venit aici pentru mine. Nimeni nu putea bănui datorită hainelor ce le purta.

— Mă bucură prezența ta, spun nerupând îmbrățișarea.

— Am tânjit după îmbrățișarea asta, spune trăgându-mă mai aproape.

Eram lipiți unul de celălalt auzind doar respirațiile noastre. Pentru o secundă nimeni nu mai există. Eram doar noi trăind momentul din plin. Conștiința mea își găsi momentul potrivit să ...

— Thomas, trebuie să vorbim. spun rupând îmbrățișarea.

— După petrecere, continui eu când o văd pe Anna în îndepărtare.

Acesta dă aprobator din cap fără să mai pună vreo întrebare de parcă știa ce aveam de gând să fac.

Mă întorc îndreptându-mă spre ea ce stătea alături de o altă persoană.

— Anna, vreau să-ți vorbesc, spun prinzându-mi sora de mână.

— Tu trebuie să fii Felicia, spune fata care vorbea cu Anna acum câteva momente.

Părul ei era blond și lăsat liber pe umeri. Ochii ei nu îmi transmiteau nimic, desi zâmbea, nu părea fericită să mă aibă în față.

— Da, eu sunt Felicia. spun zâmbind.

— Sylvia Morgan,  spune aceasta ridicând elegant de o parte și de cealaltă a rochiei sale de un mov închis.

Mă privea viclean sub cele două fire rebele ce îi atârnau pe față.

Sylvia Morgan.