Fiul grădinarului

Capitolul 10

"Îmi placi."

— Scuză-mă, dar nu am înțeles ce ai zis, spun confuză.

— Spuneam că îmi ... place rochia ta.

Obrajii lui prindeau o nuanță roșiatică, iar ochii acestuia se fereau de ai mei. Nu sunt sigură ce a spus acum câteva secunde, dar cu siguranță nu era vorba de rochie. Ce ai spus, Thomas?

Muzica s-a oprit, iar el și-a luat mâna de pe talia mea. Zâmbește încercând să pară calm și se îndreaptă spre ieșire.

— Felicia? întreabă o voce feminină.

Trezită din gânduri îmi îndrept privirea spre femeie. Sylvia. Un mic rânjet îi scapă printre buze.

— Nu mă așteptam ca Filip să se îndrăgostească după atâta timp, spune ea în timp ce se apropia.

Tăceam și îi urmăream discret pașii. Nu voiam să dau dovadă de lașitate și să fug, deși simțeam nevoia să o fac.

— Părul castaniu, spune aceasta luând o șuviță din părul meu după deget.

— Ochii căprui, continuă plimbându-și mâna pe față.

— Buze ... coboară ea privirea. Dar ce avem noi aici? spune ridicând o sprânceană.

Îmi era teamă. Aura ei era întunecată îmi transmitea ură. Dar fiecare om plin de ură are un vârf de bunătate, nu?

— Un lănțișor special, spune ducându-și încet mâna spre piatră.

Îi opresc instinctiv mâna, iar aceasta mă privește uimită. Chiar nu paream genul de persoană care ar înfrunta.

Aceasta scăpă un mic chicot și se îndepărtează. Răsuflu ușurată când dispare din câmpul meu vizual.

Imaginea lui Bill îmi apăru în minte. La vederea acestei imagini, mă îndrept grăbită spre ieșire. De fiecare dată când apărea, mă îndruma spre grădină. Probabil își dorea să îmi arate ceva.

— Felicia! spune mama prinzându-mă de cot. Nu ai întâmpinat musafirii, continuă aceasta.

— Am nevoie de o gură de aer, spun arătând spre ușă.

Aceasta se încruntă ceea ce mă face să pășesc în direcția opusă. Musafiri. Nu îmi aminteam nici jumătate din oamenii de aici, deși ei susțineau că mă cunosc de o viață.

— Scuză-mă, spun când îmi dau seama că am dat peste o persoană.

Părul său șaten era ondulat și desprins atingându-i ușor umerii. Ochii săi erau negri, iar pielea sa părea bronzată, semn că nu e de aici. Prima oară m-a privit dezgustat de gestul meu, însă acum mă privea uimit.

— Felicia Evans, spun prezentându-mă.

— Damian Ivailo, spune sărutându-mi mâna.

Accentul său era la fel de melodios ca a lui Thomas, însă cu siguranță nu era francez. Trăsăturile sale și numele îmi spuneau clar că este un bulgar.

— A venit de departe? întreb privindu-l suspicios.

— Da, mai precis din Bulgaria, spune acesta zâmbind.

Zâmbetul său era forțat și fals. Încerca să facă impresie bună.

— Ce te aduce aici? îl întreb prietenoasă.

— Familie, misiuni., spune el privind nostalgic în altă parte.

— Misiuni? întreb confuză.

— Ne mai vedem, spune scuzându-se.

Pășea grăbit într-o direcție până a dispărut prin mulțime. Mă uit în jur și o văd pe mama care era preocupată să vorbească cu trei doamne.

Șansa mea.

Pășesc spre ieșire. Ies din casă și mă îndrept spre grădină. Era deja noapte. Doar stelele și lumina din casă mai luminau locul. Mă întreb de ce a plecat Thomas.

Deschid portița albă și merg spre magazie. Lângă magazie era Thomas care ținea un ghiveci în mână.

Acesta tresare când îmi aude pașii și își șterge lacrimile. Plângea?

— Thomas? încerc să îi atrag atenția.

— Mă gândeam să-i schimb pământul, spune arătând spre floare zâmbind.

În jurul ochilor săi pielea era roșie și puteam observa lacrimile bine ținute în colțurile acestora. A plâns.

— Felicia, de ce nu ești la ... începe el să spună, însă e întrerupt.

L-am cuprins într-o îmbrățișare strânsă și călduroasă. Nu știam de ce a plâns, dar cu siguranță avea un motiv. Tot ce îi trebuia în momentul ăsta era afectiune. Părea șocat de gestul meu, dar după câteva secunde își așează mâinile pe spatele meu răspunzând la îmbrățișare.

— De ce plângi, Thomas? întreb eu nerupând îmbrățișarea.

— Nu am curaj, spune acesta sprijinindu-și bărbia de umărul meu.

— Nici eu nu am curaj, spun închizând ochii.

— De ce îți este frică? întreabă el.

— De tot ce mișcă, spun chicotind.

— Vrei să spui că îți este frică de mine? întreabă chicotind la rândul lui.

— Aproape tot ce mișcă, mă corectez eu.

— Ți s-a întâmplat vreodată să vrei să spui ceva cuiva, însă ceva te oprește de fiecare dată? întreabă el așezându-și mai bine bărbia.

— Da, spun gândindu-mă la toate dățile în care am fost întreruptă sau pur și simplu nu puteam să o fac.

— Și cum o vei face? întreabă cu o curiozitate în glas.

— Probabil va exista un moment oportun, spun sigură pe mine.

— Și dacă nu există? întreabă el trist.

— Dacă nu există, fac, răspund zâmbind.

Rup îmbrățișarea și îmi duc mâna pe fața acestuia ștergându-i lacrimile căzute.

— Mânia, lacrimile si tristețea sunt rezervate acelora care s-au dat bătuți, iar eu nu vreau să te dai bătut indiferent de ceea ce faci, spun privindu-l.

Acesta dă aprobator din cap semn că m-am făcut înțeleasă. Era târziu, trebuia să ajung în cameră. Probabil petrecerea s-a terminat. Îmi retrag mâna și și pășesc de-a lungul aleii.

— Felicia! mă oprește Thomas.

Mă întorc spre el.

— Mulțumesc, spune acesta recunoscător.

Ochii săi încă erau roșii, dar privirea sa îmi spunea că acum este sigur pe el și poate să facă ceea ce își dorea.

— Oricând, spun zâmbind.

Ajunsă în cameră observ geamul larg deschis. Îl închid și mă trântesc în pat. Ușa se trânti singură, iar becul se stinse. Îmi ridic capul confuză, însă cineva se năpusti asupra mea strângându-mă de gât.

— Unde e grimoarul ? întreabă o voce masculină accentuând strânsoarea.

Grimoarul?

GRIMOÁR s.n. (Liv.) Formular care cuprinde formule magice de vrăjitorie. ♦ (Fig.) Discurs obscur; carte, scrisoare ininteligibilă. [Pron. -moar. / < fr. grimoire].