23 Iulie 2016
Asta e o poezie, dar nu ca oricare alta,
E o poezie simplă, răul îmi veghează soarta,
Și adorm și visez totul mort,
Și mă trezesc brusc, în al trecutului cort,
Am greșeli, dar aparțin de naștere,
Eu de nu existam, eram neutru, fără putere,
Fără puterea de a mă descărca diferit de voi,
Fără puterea de a înainta prin atâtea ploi,
M-am lăsat în spate, pentru că poetul din mine scria,
Scria povești din trecut, despre ce era,
Am lăsat vechiul eu în spate,
Am încercat să mă trag până în prezent pe coate,
Că nu mă văd departe sau să ajung ceva,
Toată starea asta mi-o dă oboseala,
Și scârba interioară față de oameni,
Rămân unul dintre acei nimeni,
Acei nimeni care au ajutat pe mulți,
Acei nimeni ce umblă cu sufletul desculț,
Și nu mă recunosc uneori, dar defapt cine sunt,
Că am devenit mai mult decât o mână de pământ,
Inima de piatră mă pune să o sparg,
Dar vine cineva să o dezpietrească, nu o mai sparg...
