23 Iunie 2016
Caut refugiul în noaptea neagră,
Am o minte ce prea departe vrea să meargă,
Am înaintat și în genunchi și pe coate,
Visam că voi ajunge ceva, că voi ajunge departe,
Dar uite-mă ce sunt acum,
O mână de pământ cu sufletul scrum,
Și nu mă plâng, nu înțelege greșit,
Dacă ai pe cineva, iubește cum ești iubit,
Și lasă celelalte lucruri departe,
Iubești și câștigă-ți a ta parte,
Sunt ce mulți vor să fie,
Dar ei nu știu că a fi poet e o tragedie,
Nu e nimic constructiv,
Ai o viață tot pasiv,
Nu-ți pasă de nimic, chiar de nimeni,
Nu mai vezi speranță în nimeni, nici în oameni,
Și pierzi tot ce iubești într-o secundă pe ceas,
Pierzi, plângi și rămâi fără glas,
Îmi place să nu îmi placă nimic,
Eu îmi sunt mie cel mai mare inamic,
Și când ridic capul văd norii,
Îmi amintesc de diminețiile și toți zorii,
Care îi prindeam împreună,
Care îi priveam neținându-ne de mână,
Cu tine vedeam altfel lumea,
Cu tine parcă era altfel lunea,
Nu simțeam oboseală, ci simțeam iubire,
Acum din tot ce-a fost rămâne o amintire
