26 Octombrie 2017
Te simt, în întuneric îmi ești călăuză,
Te simt, când scriu îmi ești muză,
Chipul tău, îmi e fericirea,
Zâmbetul tău, îmi alină privirea,
De ar fi să nu te mai simt, ar fi ciudat,
Fiindcă ești parte din mine, sper c-ai aflat,
Distrus de nopți pierdute,
Niciodat nu mi-ai spus, "pleacă", "du-te"
Am fost rănit, rana mea a devenit artă ,
Cerneala îmi curge prin aortă,
Îmi scriu menirea și rostul,
Uneori mă mai descriu ca fiind prostul,
Care a distrus un vis copilăresc,
Simțeam că o iubesc, dar nu că trăiesc,
Iar iubirea e trăire, nu se poate altfel,
Acum am rămas cu inima din oțel,
A plâns, am plâns și eu,
Am căutat-o, îmi era greu,
Eram depresiv, fumam prea mult,
Iar după înșiram amintiri ce au trecut,
Mă linișteam seară de seară, în alcool și tristețe l,
Au trecut atâtea luni, prietenii au multe fețe,
Erau alții când eram conștient, iar când nu,
Mă injoseau, nu fac aluzie la restu,
Ce au rămas, să îmi aline durerea,
Frații sunt frați, până te trece cu vederea,
Răpus de tot ce a fost odată,
Nu îmi doresc alta soartă,
Mai curată, cu oportunități ,
Să pot fi cine vreau, alte personalități,
Când scriu, rup din mine, ține minte,
Când scriu, cad ploi peste morminte,
Când scriu, inund liniștea cu gălăgie,
Când scriu dezgheț tot, aduc euforie,
Lasă-mă doar să scriu, să spun ce simt,
Îți promit pe inima mea, n-am să te mint...
