13 Iulie 2017
Poate am să scap din sicriul ăsta din mine,
Uite că încet dau și eu de bine,
Că tu ai plecat când începea să îmi meargă treaba,
Când începem să fiu poet, nu am înțeles graba,
Graba pe care tu ai avut-o,
Ai uitat că aveam tot timpul iubito? ,
Dacă ai uitat, tu aveai să pierzi,
Fiindcă eu mereu mă voi gândi la acei ochi verzi,
Și la zâmbetul pe care eu ţi-l ofeream pe chip,
Viaţa e o casă, nu o construi pe nisip,
Scriu, că asta mi-a rămas din noi,
Nu avem poze ca să le arunc la gunoi,
Și de am aveam, le-aș păstra fiindcă,
Iubirea ta și a mea trebuia să fie statorincă,
Trebuia să reziste, cum ne-am propus,
Acum cu siguranță din urmă m-am ajuns,
Și plouă, las ploaia să mă ude,
Fiindcă jur că nu am să mai creez sentimente profunde,
Dragostea e refugiul meu, iar când dau de greu,
Mă acopăr cu ţărână, așa am făcut mereu
