VIBER

Capitolul 131

Lectură plăcută! ❤

- Nathan, eşti bine? Îl întreb disperată, punându-mi mâinile pe faţa lui. Nathan! Am strigat şi l-am plesnit peste faţă crezând că aşa îşi revine, dar niciun semn din partea lui.

Am auzit uşa deschizandu-se şi mi-am întors capul, observând că mama şi tata au ieşit afară.

- Leah? Ce se întâmplă? Oh Doamne, Nathan! Mama se panichează şi vine fugind spre noi. Ce i s-a întâmplat, scumpo?

- A făcut pe Romeo? I-am răspuns cu o întrebare şi m-am uitat ruşinată la ea.

Tata stătea deoparte, uitandu-se la noi încruntat. Nathan nu dădea niciun semn că e bine şi îmi era frică să nu fi păţit vreo ceva. Era numai vina mea!

I-am mângâiat faţa cu degetele şi puţin îmi păsa că tata era de faţă. Nathan nu era deloc bine şi îmi era al naibii de frică.

- Tată, poţi suna după o ambulanţă? Îl întreb uitandu-mă la el. El se uită când la mine când la Nathan şi m-am încruntat atunci când el a negat din cap.

- Cum nu? Îl întreb uimită.

- Dacă tu eşti atât de proastă şi scuză-mă că îţi spun asta scumpo, încât să crezi că el e rănit, atunci eşti uşor de convins şi prin asta, arată el cu degetul spre el, înseamnă că ţii la el mult. Chiar foarte mult de reacţionezi aşa. M-am uitat la el şocată nevenindu-mi să cred ceea ce a spus el. Cum adică sunt proastă?

L-am simţit pe Nathan ridicându-se şi zâmbind uşor spre mine, iar eu m-am încruntat la el şi fără să îmi dau seama, palma mea dreaptă i s-a lipit de obraz. Şi-a pus o mână pe obrazul lovit şi a zambit privind spre tata şi mama.

- Cred că am meritat palma asta, spune şi îşi freacă obrazul.

- Meriţi mai mult de atât Black, îi spun. Vii aici şi faci pe Romeo cu mine si după să mă păcăleşti că ai căzut şi că te simţi rău? Drept cine mă crezi tu, Nathan? Târfa ta? Îl iau la răspundere şi îl împing jos pe iarbă, iar eu m-am ridicat de lângă el.

- Nu eşti târfa mea, eşti iubita mea, Leah şi... te iubesc. De asta am venit astăzi la tine, să îţi spun sentimentele mele faţă de tine. Te iubesc, Leah! Te iubesc de când ne ştim noi doi şi nu am putut deloc sa te uit, Leah. Am trait fără tine mulţi ani şi ai plecat atunci când am avut cea mai mare nevoie de tine, dar acum când soarta ne-a adus din nou împreună, nu mai vreau să te pierd niciodată. Vreau să fim împreună, vreau să mă iubesti aşa cum te iubesc şi eu.

Am rămas împietrită la spusele lui şi mici lacrimi mi-au ajuns pe obraji. L-am văzut cum s-a ridicat de jos si a venit spre mine luându-mi faţa în mâinile sale. Nu puteam să spun nimic, am rămas fără glas şi îmi era frică să nu stric momentul ăsta. Uitasem că părinţii mei sunt aici cu noi, dar pur si simplu nu îmi păsa. Nathan mi-a spus că mă iubeşte şi asta a fost cel mai frumos lucru din viaţa mea.

- Nathan, am şoptit uşor şi el doar a zâmbit spre mine. Şi eu te iubesc, te iubesc extrem de mult încât mă doare.

M-am ridicat pe vârfuri şi i-am sărutat buzele. Prima dată a fost surprins, dar şi-a revenit imediat, răspunzându-mi la sărut. Şi-a pus mâinile pe talia mea, apropiindu-mă mai mult de el. Eram amândoi cuprinşi în acel sărut, eram numai noi doi şi nimeni altcineva.

- În sfârşit băiete ai făcut şi tu un lucru bun în viaţa ta, vocea tatei se aude şi ne despărţim din sărut. M-am uitat la el şi doar mi-a zâmbit.

- Ai ştiut că va veni? Îl întreb și începe să râdă.

- Sigur că... da, Leah. Noi doi am plănuit acest lucru, chiar şi faza cu căzătura.